Am vizionat filmul Odiseea la cinematograful Carpaţi din Sinaia, chiar în ziua (17 iulie) în care scriitoarea Simona Lazăr îşi lansa piesa de debut în dramaturgie, foarte bine scrisă, Întoarcerea lui Odiseu. Aşă că am asistat la două premiere absolute.
Filmul regizorului american Christopher Nolan, al cărui univers cinematografic nu îl cunoşteam prea bine, fiind total absorbit de „Odiseea” lui Trump şi a troicei din Iranul habotnic până la exasperare, m-a făcut să fiu încântat de această producţie americano-britanică, construită pe toate abilităţile şi subtilităţile metodelor artistice pe care industria cinematografică de peste Ocean le posedă datorită geniului uman. Tot ce trăim în viaţa reală este superproducţie, este teatru global, este credibil şi incredibil, este teluric şi cosmic. Propria cucerire a Lunii îmi dă sentimentul că suntem o ficţiune a divinităţii.
Nefiind expert nici în arheologie, nici în ştiinţele istorice, am receptat filmul cu sentimentul revederii unei poveşti fermecătoare, a unei civilizaţii antice construite mitologic şi simetric, pe calapodul om-divinitate, de o manieră absolut senzaţională. Pe cât de rudimentară era tehnica epocii homeriene, pe atât de eclatante erau produsele imaginaţiei artiştilor care furnizau poveştile fără internet şi premii Oscar.
Auzisem şi eu, fără să dau prea mare importanţă şi atenţie, de o Elenă negroidă. Dar, atenţie, m-am concentrat asupra modului în care regizorul va putea să menţină curiozitatea unui subiect atât de cunoscut mie din epoca fragedei tinereţi, când eram mai uşor dus de nas. A scrie este mult mai uşor decât a rescrie după un anumit timp, decenii sau milenii. Surpriza nu mai există, povestea fiind arhicunoscută, iar personajele sculptate în piatra nemuririi.
M-a tulburat, în primul rând, discuţia dintre vii şi morţi, acea lume subterană din Hades, ucisă din prostie, din mârşăvie, din inerţie, în războaie interminabile, locale şi generale. Am recunoscut imediat, în războiul din Ucraina, un alt război al Troiei şi m-am îngrozit că ele se vor repeta la infinit.
Forţa de expresie artistică a regizorului este atomică, la nivelul bombei aruncate în cosmos ca să-i pice în cap liderului iranian aflat la taifas cu familia sa. Am citit automat în această manevră calul troian al lui Odiseu (Matt Damon).
Am urmărit cu atenţie modul în care sunt prezentate contemporanilor peripeţiile amoroase ale curajosului familist, în braţele femeilor care îl alintă şi îl satisfac o lungă perioadă de timp, în timp ce Penelopa (Anne Hathaway) se luptă cu peţitorii. Personajele filmului sunt cioplite în bazalt şi devin obsesive. Acei marinari ai întâmplării navighează pe apele unor epoci tulburi, împinşi de idealuri aproximative, naufragiaţi şi, până la urmă, exterminaţi.
Atât de puternică este imaginea filmică, pe un fond epic bine cunoscut, încât am trecut cu vederea culoarea pielii Elenei (Lupita Nyong’o), dar şi a soţului acesteia, netrebnicul şi încornoratul Menelau (Jon Bernthal).
Marea este un personaj, furtunile sunt alt personaj, iar calul este un fel de obiect zburător necunoscut în zoologia planetei. Scenele de groază din grotă au ceva din catastrofa de la Vezuviu.
Tot timpul m-am gândit la contemporanii noştri mediocri şi submediocri, aroganţi şi lacomi de averi, în haita peţitorilor flămânzi de putere şi de plăcere. Tabloul este abisal, iar lupta lui Odiseu cu această gloată netrebnică oferă iluzia că, pe termen lung, eroul pozitiv triumfă.
Dar şi Odiseu este un ucigaş, ne spune filmul, şi nu unul oarecare, ci unul viclean, diplomatic şi el supus unei ierarhii şi unei structuri antice de putere în vechea Eladă.
O mare calitate a filmului este că nu urmăreşte exactitatea epică la milimetru, ci oferă mereu contrapuncte vizuale: măcelul din Troia, violurile cumplite şi eternul pretext declanşator al războaielor. Mereu există câte unul: o femeie, o insulă, un teritoriu, o ambiţie, un orgoliu.
Este un film care avertizează, fireşte inutil, că omul este incorigibil, dar o face cu mijloacele unei superproducţii moderne, cu modernitate excesivă şi cu respect faţă de Antichitate, exceptând derapajele. Acest nou film transatlantic va rămâne, cu siguranţă, în istorie.
Şi mai există un detaliu care m-a impresionat: cine sunt mai umani ca oamenii? Câinii. Ei semnalizează şi îl recunosc pe stăpân, iar slugile credincioase consemnate de Homer aduc un sentiment că nu totul este pierdut şi că binele mai există.
Recenzie de Dinu GRIGORESCU
Odiseea (The Odyssey, 2026)
Gen: Acţiune/ Aventură/ Fantasy
Regia: Christopher Nolan
Scenariul: Christopher Nolan, bazat pe poemul epic omonim al lui Homer
Producatori: Emma Thomas, Christopher Nolan
Distribuţia:
Odiseu (Ulise) – Matt Damon
Telemachus – Tom Holland
Penelopa – Anne Hathaway
Antinous – Robert Pattinson
Elena/ Clitemnestra – Lupita Nyong’o
Circe – Samantha Morton
Eumaeus – John Leguizamo
Atena – Zendaya
Calypso – Charlize Theron
Menelau – Jon Bernthal
Eurylochus – Himesh Patel
Polifem – Bill Irwin
Sinon – Elliot Page
Agamemnon – Benny Safdie
Bardul – Travis Scott
Imaginea: Hoyte van Hoytema
Montajul: Jennifer Lame
Muzica: Ludwig Göransson
Durata: 173 de minute
Producţia: Universal Pictures – Syncopy, SUA – Marea Britanie
Buget: 250 de milioane de dolari
Distribuitor în România: Ro Image 2000
Data premierei în România: 17 iulie 2026
