O ţară între tragicomedie şi absurd

0
37

Acum 25 de ani, printr-un joc al sorţii, având o anumită demnitate publică, am fost creditat drept primul oficial care a prezentat condoleanţe ambasadorului Statelor Unite pentru dezastrul de la 11 septembrie, la câteva ore după producerea acestuia, chiar pe aeroportul Otopeni, unde aterizase demnitarul american.

Am avut şi privilegiul de a mă căţăra în vârful turnului restaurantului Windows of the World, situat la etajul 102. Am avut o frică de înălţime şi gândul hoinar s-a activat: ce-ar fi să se ciocnească un avion de acest zgârie-nori?

Dar am coborât şi în subteranele Capitalei, unde picior de demnitar nu calcă, în căutarea şi depistarea aurolacilor, într-o perioadă în care copiii îşi rezervaseră două probleme foarte mari ale României postrevoluţionare.

Când trag linia vieţii, constat că m-am întâlnit aproape cu toate categoriile sociale, de jos şi până sus, şi nu intru în detalii.

Astă-seară, uitându-mă la televizor, pur şi simplu m-am îngrozit de peisajul marionetelor politice care ocupă spaţiul de emisie, ca o tiranie ce nu poate fi înlăturată, la fel ca şi acele reclame care, la un moment dat, au rolul de a te imbeciliza.

M-am gândit instant şi la decăderea culturală a populaţiei româneşti, amestecată cu tot felul de alogeni şi combinată cu tragica scădere demografică, prevăzută ca o primejdie uriaşă de fostul dictator comunist. Refuz mereu să-i dau dreptate sau să fiu de acord cu el într-un domeniu sau altul.

Eram hotărât să-mi continui lucrul la comedii, dar nu am fost lăsat de parada găunoaselor discuţii şi declaraţii de pe canalele de televiziune, legate de teribila impotenţă de a stabili o majoritate care să ne ofere un guvern cât de cât acceptabil.

Am spus-o şi în alte dăţi: realitatea bate fantezia, iar comediile mele absurde, care atacă demnitarii, sunt total justificate şi au fost jucate într-o perioadă când libertatea încă exista. Dar acum aşa ceva este imposibil. Teatrul aberaţiei şi absurdului ni se livrează gratuit, sub toate formele, în mass-media şi, mai ales, la televiziunile monopolizate de grupuri mari de interese.

Colac peste pupăză, am văzut şi sinuciderea unui general de frunte al armatei române, după ce domnia sa îşi maltratase o amantă procurată tot din structurile armatei. Dar eu m-am gândit, dincolo de acest tragic eveniment, la viermuiala de dincolo de uniformă, pe care nu o vedem decât foarte rar, din motive de securitate emoţională.

Dacă un vârf al armatei, care deschide parada naţională, ale cărei culise eu le cunosc, căci am fost şi eu invitat în perioada anilor ’90 la Arcul de Triumf, furnizează asemenea specimene, orice încredere în epoleţi dispare.

Am fost şocat de figura arogantă a unui infractor plin de bani şi de droguri, care îşi permite să facă ce vrea el pe şoselele din România, fiul unui ilustru fotbalist.

Am privit o scenă pe care am privit-o de sute de ori în Bulgaria: vreo 30 de fotoreporteri care aleargă bezmetic prin culoarele Palatului moştenit de la Ceauşescu, în căutarea unor declaraţii, apoi se înghesuie ca la rugby şi filmează uşile de stejar ale aparatului de stat. Scene care sunt de neconceput la Casa Albă şi în alte case simandicoase din Europa, unde există măsură, bun-simţ, respect.

Libertatea presei nu înseamnă o cireadă de aparate foto care gonesc pe culoare nonstop, în căutare de senzaţional.

Cu acest prilej, am văzut şi politicieni atât de în vârstă şi atât de bine hrăniţi, care vin la şedinţele cruciale numai ca să se împlinească o anume majoritate, dar fără niciun efect pozitiv.

Pe de altă parte, sunt tot mai vizibile căprioarele abia sosite în ţarcul politic, super-arogante, super-elegante şi super-râvnitoare de funcţii tot mai înalte.

O emisiune echilibrată, sinceră şi conformă cu realitatea a fost furnizată de Televiziunea Naţională, cu invitaţi inteligenţi şi competenţi, care s-au referit la subiecte de maximă actualitate, cu măsură şi luciditate.

Un fost ambasador al Statelor Unite la Bucureşti, bun vorbitor de limbă română, a dat mesaje pe care mulţi nu le înţeleg sau nu pot să le înţeleagă, legat de modul în care se construieşte relaţia româno-americană: nu cu respingeri strategice, nu cu vorbe goale, nu cu cerşirea asigurării de către SUA a securităţii naţionale şi europene, unde generalii se sinucid, iar armata nu este dotată cu ceea ce trebuie.

Şi ca durerea să fie şi mai mare, am văzut spionul rus care a revoltat Kremlinul, arătând cum o ţară mică precum România îşi permite să aresteze un spion al unei mari puteri nucleare.

Culmea comediei: peste o oră, pe un canal de maximă vizibilitate, cineva dădea detalii despre ce armament, câte sisteme şi elicoptere au fost cumpărate. Mai rămâne numai să ni se spună şi unde sunt depozitate.

Sunt informaţii care nu trebuie să ajungă la public sub nicio formă. Până şi amantele sunt secretizate cu mare abilitate, dar armamentele nu.

Am închis televizorul cu uriaşă tristeţe, văzând zidurile vilei domnului general, care costă mai mult decât vila însăşi, fiul fotbalistului care îşi permite să ucidă cu bolidul său pe cine vrea el şi, la polul opus, eliberarea teroristului sirian care a obţinut dreptul de medic în România, unde s-a îmbogăţit cu neruşinare.

România şi românii au mari valori în toate domeniile de activitate, dar acestea nu sunt scoase la suprafaţă datorită mecanismului electoral care promovează impostura şi interesul mercantil. Interesul poartă fesul.

Preşedintele ales funcţionează pe logică şi pe calcul matematic, dar toată viaţa politică este un haos general care se pare că îi depăşeşte puterile.

Unii joacă teatru patriotic, alţii fac circ mediatic, iar dramele omului de rând se adâncesc şi nemulţumesc profund.

Editorial de Dinu GRIGORESCU

(Foto generată cu AI)

Dinu Grigorescu
Dinu Grigorescu (n. 4 iunie 1938, Ploieşti, România) este dramaturg, poet, prozator, jurnalist, critic teatral, editor şi specialist în administraţia publică, fiind unul dintre cei mai prolifici dramaturgi români din generaţia optzecistă. A publicat 52 de cărţi de teatru, poezie şi proză, 65 de comedii (dintre care i s-au jucat doar 20 ca spectacole scenice, radiofonice, TV şi lecturi) şi 5 volume de critică teatrală. Deţine numeroase premii literare, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor pentru cartea de dramaturgie publicată de Editura Academiei în 2021.