Într-o seară plăcută de 8 martie 2025, marea sală „Amza Pellea” de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova era plină de nerăbdare. Motivul? Premiera spectacolului Ţara lui Gufi, o adaptare a unei piese din tinereţea lui Matei Vişniec, mai rar jucată, regizată de Dan Tudor, aflat la debutul său pe această scenă legendară a teatrului românesc. Scrisă acum peste patru decenii, sub apăsarea regimului comunist din România, piesa poartă urmele contextului său istoric – o revoltă codificată împotriva cenzurii şi conformismului –, dar rămâne surprinzător de actuală într-o lume fragmentată ca a noastră. Timp de 100 de minute, fără pauză, spectacolul s-a desfăşurat ca un basm comic pentru adulţii zilei de azi, o poveste cu umor negru şi ecouri actuale pe care publicul le-a urmărit încântat.
Versiunea scenică este fluidă şi elegantă, captând esenţa metaforică a textului, fără a sacrifica nici ritmul, nici bogăţia lingvistică a piesei. Spectacolul frapează prin densitatea poetică şi ideatică, oferind nu doar o alegorie abstractă, ci şi un avertisment contemporan despre pericolele manipulării şi ale pierderii libertăţii individuale.
Trebuie să mărturisesc că în ultimii ani, am văzut câteva montări care mi s-au părut că nu au reuşit să pună suficient de bine în valoare piesele lui Matei Vişniec. Unele încercări au fost cam juvenile şi neşlefuite, iar altele, din contră, prea stilizate şi lipsite de emoţie. Montarea lui Dan Tudor a reuşit să găsească „tonul” potrivit, să exprime idei complexe fără să le simplifice, dar şi să atingă sufletul spectatorilor, totul cu o fantezie scenică bine echilibrată.
Scenografia, creată de Lia Dogaru cu sprijinul Adelinei Galiceanu, evocă un spaţiu oniric, un tărâm cenuşiu unde puful de păpădie pluteşte nevăzut, norii atârnă neobservaţi, iar luna şi soarele există dincolo de percepţie. E o metaforă vizuală pentru „ţara orbilor” imaginată de Vişniec, un loc unde privirea e înăbuşită până când, după cum spune Tudor, „cineva ridică pleoapele”. Decorul evită literalitatea, mergând pe abstract: suprafeţe care se schimbă şi tonuri stinse sugerează o lume capricioasă, dar apăsătoare, trei tobogane pe care personajele alunecă între nivelul puterii şi cel al dedesubturilor. Animaţiile video ale lui Ştefan Triculete şi Mihai Manea completează atmosfera, strecurând imagini discrete, tremurătoare, frânturi ale unui cer care nu se lasă dezvăluit.
Dan Tudor, care semnează şi muzica originală, abordează textul cu o dublă perspectivă: interpret şi creator. În prezentarea spectacolului, vorbeşte despre păstrarea sufletului lui Vişniec, dar şi despre amprenta propriei fantezii scenice, un echilibru vizibil în tonul spectacolului. Limbajul piesei – plin de jocuri de cuvinte, proverbe şi particularităţi româneşti – e greu de tradus, cum recunoaşte şi Vişniec. Tudor profită de asta, lăsând distribuţia să exploreze nuanţele textului pentru umor şi profunzime. Rezultatul e o punere în scenă ludică, dar tăioasă, un balans între farsă şi alegorie.
Nicolae Vicol e pilonul distribuţiei în rolul lui Gufi, figura enigmatică ce domină acest tărâm straniu. Prezenţa lui e puternică, dar evazivă şi nuanţată, un păpuşar a cărui influenţă se simte mai mult decât se vede. Vicol îl joacă reţinut, cu umor şi vigoare, dar şi cu pauze şi priviri piezişe care spun mai mult decât cuvintele, o alegere care îl fereşte pe Gufi de caricatură.
Alina Mangra, ca Marţafiţa, aduce o energie vie, savuroasă, care taie prin ceaţa suprarealistă.
Alexandra Francu, în rolul Iolei, vine cu o „frumuseţe urâtă” şi o curiozitate tăcută, privirea ei deschisă sugerând o scânteie de trezire într-o lume menită să-şi ţină locuitorii adormiţi şi orbi. Un rol de compoziţie admirabil creionat şi stăpânit.
Restul distribuţiei completează această ţesătură bizară cu precizie. Bubi (Nicolae Poghirc) şi Zeno (Ştefan Cepoi, un actor deosebit de înzestrat care pare fratele mai mic al celebrului Claudiu Bleonţ) formează un duo de ciudaţi neajutoraţi, schimburile lor având ritmul absurd al vagabonzilor lui Beckett, dar cu un gust românesc. Grupul de străjeri – Dragoş Andronie, Andrei Dobre, Mihai Manea, Mişu Nărămzoiu şi Constantin Ciuică – se mişcă ca o umbră colectivă, uniformitatea lor fiind un comentariu mut despre conformismul criticat de Vişniec. Clovnul Lulu (un carismatic Angel Rababoc) şi înţeleptul Macabril (Cosmin Rădescu, alternând cu Dragoş Măceşanu) adaugă un amestec de previziune şi basm, mişcările lor fiind modelate de coregrafia lui Florin Fieroiu, care dă spectacolului un puls ritmic. Tot la capitolul coregrafie, Fieroiu realizează un moment ludic memorabil cu dansul gogoşilor, moment ce sparge cu exuberanţă sobrietatea cenuşie a primului act.
Vişniec a scris Ţara lui Gufi în 1980, adică într-o vreme când, după cum spune, „literatura era singurul spaţiu de libertate”. Piesa a apărut într-o Românie unde deznădejdea era peste tot, iar textele subversive erau o cale de a rezista spălării pe creier. Ideea centrală – o ţară unde vederea e interzisă – e o metaforă pentru opresiunea comunistă, dar Vişniec insistă că avertismentul ei depăşeşte acel moment. „Noi forme de orbire sunt posibile”, scrie el, o frază care sună tulburător de clar în 2025, pe fondul ecourilor autoritare şi al distragerilor digitale. Tudor accentuează această actualitate, punând în scenă piesa nu ca pe un vestigiu, ci ca pe o întrebare vie: ce se întâmplă când nu mai vedem?
Spectacolul nu cade în moralisme evidente, lăsând publicul să lege firele. Umorul e arma sa cea mai ascuţită – uneori direct, ca în disputele absurde dintre Robderouă (Ionuţ Botoroagă) şi Ţonţonel (Adrian Tudor), alteori subtil, ca în jocul sec al lui Gabriel Marciu, ca slujitor şi bucătar. Dar sub râs se simte o durere constantă. Când Gârneaţă (Răzvan Rusan) sau Firfirică (Emilian Teofil Stănică) se poticnesc în replici, confuzia lor ne oglindeşte – personaje prinse într-un sistem pe care nu-l pot înţelege, darmite scăpa din el.
Peisajul sonor al lui Tudor, susţinut de priceperea tehnică a lui George Udrea, completează vizualul fără să-l acopere. Nu e atât o muzică, cât o textură – şoapte de vânt, clinchete îndepărtate – care sugerează minunile nevăzute după care tânjesc personajele. Luminile lui Marian Tudorache joacă un rol similar, aruncând umbre lungi care se schimbă odată cu tonul poveştii, de la cenuşiul iniţial la curcubeul de culori care cuprinde scena spre final. Machiajul realizat de Minela Popa şi Mihaela Guran, discret, dar expresiv, accentuează aerul de basm al distribuţiei, estompând graniţa dintre om şi poveste.
Ţara lui Gufi e o raritate: un spectacol „greu” pe care publicul de la premieră l-a privit cu interes şi cu încântare. Nu e un strigăt de luptă, ci un ghiont să priveşti în sus – să vezi norii, stelele, sistemele care ne-au orbit. Când luminile s-au stins în Sala „Amza Pellea” de 8 martie, publicul a rămas pe loc, prins între aplauze călduroase şi propriile gânduri. Vişniec, acum „un copil bătrân”, se bucură de această renaştere a acestui text rar jucat, iar pentru Dan Tudor premiera reprezintă un vârf de maturitate artistică şi un punct culminant al carierei. Pentru TNC este încă o reamintire a puterii teatrului de a strecura idei mari prin poveşti mici şi ciudate, iar pentru spectatorii craioveni e o şansă de a se uita într-o oglindă, fie ea şi deformată, şi de a se întreba ce au ales să nu vadă.
Când puful de păpădie pluteşte în afara scenei, invizibil, dar prezent, Ţara lui Gufi te îmbie să te întrebi: unde se află noul totalitarism şi ce minciuni ni se toarnă acum? Ce anume refuzăm să vedem şi să înţelegem, amăgiţi de siguranţa vieţii în regatul nostru cenuşiu? Şi, mai ales, cine ne va ridica pleoapele şi ce vom găsi când o va face?
Cronică de Alexandra ARES
(Foto: Florin Chirea, pentru TNC, şi A.A.)
Ţara lui Gufi
Basm comic pentru toate vârstele de Matei Vişniec
Versiunea scenică: Dan Tudor
Regia, ilustraţia şi muzica originală: Dan Tudor
Scenografia: Lia Dogaru
Asistenţă scenografie: Adelina Galiceanu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Concept şi animaţie video: Ştefan Triculete, Mihai Manea
Makeup: Minela Popa, Mihaela Guran
Regizor tehnic: Mihai Manea
Operator video: Florin Chirea
Lumini: Marian Tudorache
Sunet: George Udrea
Secretar literar: Denisa Neaţu
Producător: Marius Pîrlea
Sufleor: Ramona Popa
Distribuţia:
Gufi – Nicolae Vicol
Marţafiţa – Alina Mangra
Iola – Alexandra Francu
Bubi – Nicolae Poghirc
Zeno – Ștefan Cepoi
Lulu – Angel Rababoc
Macabril – Cosmin Rădescu/ Dragoş Măceşanu
Slujitor şi bucătar – Gabriel Marciu
Robderouă – Ionuţ Botoroagă
Ţonţonel – Adrian Tudor
Gârneaţă – Răzvan Rusan
Firfirică – Emilian Teofil Stănică
Străjeri – Dragoş Andronie, Andrei Dobre, Mihai Manea, Mişu Nărămzoiu, Constantin Ciuică
Producţia: Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova
Data premierei: 7 – 8 martie 2025
