Într-o seară plăcută de 8 martie 2025, marea sală Amza Pellea de la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova era plină de nerăbdare. Motivul? Premiera spectacolului Țara lui Gufi, o adaptare a unei piese din tinerețea lui Matei Vișniec, mai rar jucate, regizată de Dan Tudor, aflat la debutul său pe această scenă legendară a teatrului românesc. Scrisă acum peste patru decenii, sub apăsarea regimului comunist din România, piesa poartă urmele contextului său istoric – o revoltă codificată împotriva cenzurii și conformismului – dar rămâne surprinzător de actuală într-o lume fragmentată ca a noastră. Timp de 100 de minute, fără pauză, spectacolul s-a desfășurat ca un basm comic pentru adulții zilei de azi, o poveste cu umor negru și ecouri actuale pe care publicul le-a urmărit încântat.
Versiunea scenică este fluidă și elegantă, captând esența metaforică a textului fără a sacrifica nici ritmul, nici bogăția lingvistică a piesei. Spectacolul frapează prin densitatea poetică și ideatică, oferind nu este doar o alegorie abstractă ci și un avertisment contemporan despre pericolele manipulării și ale pierderii libertății individuale.
Trebuie să mărturisesc că în ultimii ani, am văzut câteva montăricare mi s-au părut că nu au reușit să pună suficient de bine în valoare ale pieselor lui Matei Vișniec. Unele încerări au fost cam juvenile și neșlefuite, iar altele, din contră, prea stilizate și lipsite de emoție. Montarea lui Dan Tudor a reușit să găsească „tonul” potrivit, să exprime idei complexe fără să le simplifice dar și să atingă sufletul spectatorilor, totul cu o fantezie scenică bine echilibrată.
Scenografia, creată de Lia Dogaru cu sprijinul Adelinei Galiceanu, evocă un spațiu oniric – un tărâm cenușiu unde puful de păpădie plutește nevăzut, norii atârnă neobservați, iar luna și soarele există dincolo de percepție. E o metaforă vizuală pentru „țara orbilor” imaginată de Vișniec, un loc unde privirea e înăbușită până când, după cum spune Tudor, „cineva ridică pleoapele”. Decorul evită literalitatea, mergând pe abstract: suprafețe care se schimbă și tonuri stinse sugerează o lume capricioasă, dar apăsătoare, trei tobogane pe care personajele alunecă intre nivelul puterii și cel al dedesupturilor. Animațiile video ale lui Ștefan Triculete și Mihai Manea completează atmosfera, strecurând imagini discrete, tremurătoare – frânturi ale unui cer care nu se lasă dezvăluit.
Dan Tudor, care semnează și muzica originală, abordează textul cu o dublă perspectivă: interpret și creator. În prezentarea spectacolului, vorbește despre păstrarea sufletului lui Vișniec, dar și despre amprenta propriei fantezii scenice, un echilibru vizibil în tonul spectacolului. Limbajul piesei – plin de jocuri de cuvinte, proverbe și particularități românești – e greu de tradus, cum recunoaște și Vișniec. Tudor profită de asta, lăsând distribuția să exploreze nuanțele textului pentru umor și profunzime. Rezultatul e o punere în scenă ludică, dar tăioasă, un balans între farsă și alegorie.
Nicolae Vicol e pilonul distribuției în rolul lui Gufi, figura enigmatică ce domină acest tărâm straniu. Prezența lui e puternică, dar evazivă și nuanțată, un păpușar a cărui influență se simte mai mult decât se vede. Vicol îl joacă reținut, cu umor și vigoare dar și cu pauze și priviri piezișe care spun mai mult decât cuvintele – o alegere care îl ferește pe Gufi de caricatură. Alina Mangra, ca Marțafița, aduce o energie vie, savuroasă, care taie prin ceața suprarealistă. Alexandra Francu, în rolul Iolei, vine cu o “frumusețe urâtă” și o curiozitate tăcută, privirea ei deschisă sugerând o scânteie de trezire într-o lume menită să-și țină locuitorii adormiți și orbi. Un rol de compoziție admirabil creionat și stăpânit.
Restul distribuției completează această țesătură bizară cu precizie. Bubi (Nicolae Poghirc) și Zeno (Ștefan Cepoi, un actor deosebit de inzestrat care pare fratele mai mic al celebrului Claudiu Bleonț) formează un duo de ciudați neajutorați, schimburile lor având ritmul absurd al vagabonzilor lui Beckett, dar cu un gust românesc. Grupul de străjeri – Dragoș Andronie, Andrei Dobre, Mihai Manea, Mișu Nărămzoiu și Constantin Ciuică – se mișcă ca o umbră colectivă, uniformitatea lor fiind un comentariu mut despre conformismul criticat de Vișniec. Clovnul Lulu (un carismatic Angel Rababoc) și înțeleptul Macabril (Cosmin Rădescu, alternând cu Dragoș Măceșanu) adaugă un amestec de previziune și basm, mișcările lor fiind modelate de coregrafia lui Florin Fieroiu, care dă spectacolului un puls ritmic. Tot la capitolul coregrafie, Fieroiu realizează un moment ludic memorabil cu dansul gogoșilor, moment ce sparge cu exuberanță sobrietatea cenușie a primului act.
Vișniec a scris Țara lui Gufi în 1980, adică într-o vreme când, după cum spune, „literatura era singurul spațiu de libertate”. Piesa a apărut într-o Românie unde deznădejdea era peste tot, iar textele subversive erau o cale de a rezista spălării pe creier. Ideea centrală – o țară unde vederea e interzisă – e o metaforă pentru opresiunea comunistă, dar Vișniec insistă că avertismentul ei depășește acel moment. „Noi forme de orbire sunt posibile”, scrie el, o frază care sună tulburător de clar în 2025, pe fondul ecourilor autoritare și al distragerilor digitale. Tudor accentuează această actualitate, punând în scenă piesa nu ca pe un vestigiu, ci ca pe o întrebare vie: ce se întâmplă când nu mai vedem?
Spectacolul nu cade în moralisme evidente, lăsând publicul să lege firele. Umorul e arma sa cea mai ascuțită – uneori direct, ca în disputele absurde dintre Robderouă (Ionuț Botoroagă) și Țonțonel (Adrian Tudor), alteori subtil, ca în jocul sec al lui Gabriel Marciu ca Slujitor și Bucătar. Dar sub râs se simte o durere constantă. Când Gârneață (Răzvan Rusan) sau Firfirică (Emilian Teofil Stănică) se poticnesc în replici, confuzia lor ne oglindește – personaje prinse într-un sistem pe care nu-l pot înțelege, darmite scăpa din el.
Peisajul sonor al lui Tudor, susținut de priceperea tehnică a lui George Udrea, completează vizualul fără să-l acopere. Nu e atât o muzică, cât o textură – șoapte de vânt, clinchete îndepărtate – care sugerează minunile nevăzute după care tânjesc personajele. Luminile lui Marian Tudorache joacă un rol similar, aruncând umbre lungi care se schimbă odată cu tonul poveștii, de la cenușiul inițial la curcubeul de culori care cuprinde scenă spre final. Machiajul realizat de Minela Popa și Mihaela Guran, discret dar expresiv, accentuează aerul de basm al distribuției, estompând granița dintre om și poveste.
Țara lui Gufi e o raritate: un spectacol „greu” pe care publicul de la premieră l-a privit cu interes și cu încântare. Nu e un strigăt de luptă, ci un ghiont să privești în sus – să vezi norii, stelele, sistemele care ne-au orbit. Când luminile s-au stins în Sala Amza Pellea pe 8 martie, publicul a rămas pe loc, prins între aplauze călduroase și propriile gânduri. Vișniec, acum „un copil bătrân”, se bucură de această renaștere a acestui text rar jucat, iar pentru Dan Tudor premiera reprezintă un vârf de maturitate artistică și un punct culminant al carierei. Pentru TNC este încă o reamintire a puterii teatrului de a strecura idei mari prin povești mici și ciudate, iar pentru spetatorii craioveni, e o șansă de a se uita într-o oglindă, fie ea și deformată, și de a se întreba ce au ales să nu vadă.
Când puful de păpădie plutește în afara scenei, invizibil dar prezent, Țara lui Gufi te îmbie să te întrebi: unde se află noul totalitarism și ce minciuni ni se toarnă acum? Ce anume refuzăm să vedem și să înțelegem, amăgiți de siguranța vieții în regatul nostru cenușiu? Și, mai ales, cine ne va ridica pleoapele și ce vom găsi când o va face?
Alexandra Ares
Foto: Florin Chirea, pt TNC, și AA
Țara lui Gufi
De: Matei Vișniec
Versiune scenică: Dan Tudor
Regie, ilustrație și muzică originală: Dan Tudor
Scenografie: Lia Dogaru
Asistență scenografie: Adelina Galiceanu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Concept și animație video: Ștefan Triculete, Mihai Manea
Makeup: Minela Popa, Mihaela Guran
Distribuția: Gufi – Nicolae Vicol, Marțafița – Alina Mangra, Iola – Alexandra Francu, Bubi – Nicolae Poghirc, Zeno – Ștefan Cepoi, Lulu – Angel Rababoc, Macabril – Cosmin Rădescu/Dragoș Măceșanu, Slujitor și Bucătar – Gabriel Marciu, Robderouă – Ionuț Botoroagă, Țonțonel – Adrian Tudor, Gârneață – Răzvan Rusan, Firfirică – Emilian Teofil Stănică, Străjer – Dragoș Andronie, Străjer – Andrei Dobre, Străjer – Mihai Manea, Străjer – Mișu Nărămzoiu, Străjer – Constantin Ciuică
Secretar literar: Denisa Neațu
Producător: Marius Pîrlea
Sufleor: Ramona Popa
Regizor tehnic: Mihai Manea
Operator Video: Florin Chirea
Lumini: Marian Tudorache
Sunet: George Udrea
Durata spectacolului: 100 de min. fără pauză
Genul spectacolului: basm comic pentru toate vârstele
Data premierei: 7, 8 martie 2025
