O piesă de vis într-un format de coşmar: „Şapte minute după miezul nopţii” la Teatrul Excelsior

0
79

Teatrul Excelsior este o bijuterie care pulsează de tinereţea echipei impecabile, de la garderobă la conducere, şi, bineînţeles, acoperă un repertoriu indicat şi o grupă de artişti plini de vitalitate şi farmec personal. Am avut o mare surpriză, ca o lovitură de teatru: iniţiativa benefică de a echipa spectatorii cu nişte „urechi” enorme electronice care spulberă orice dificultate de audiţie, indiferent de vârsta spectatorilor şi de locul ocupat în sală. Folosesc şi eu o exclamaţie de entuziasm din vocabularul colegului Mihai Ispirescu: Vivat Excelsior!

Coşmarul meu a început cu parcarea în zona Teatrului Excelsior şi pe fondul regretului de a fi pierdut spectacolul fotbalistic de la ora 20.00 dintre echipa Rapid, cu care empatizez exact din anul 1948, şi Universitatea Craiova, despre care am aflat în ultima clipă, dar eu obişnuiesc să-mi ţin cuvântul dat mai ales în cazul teatrului fondat de Ion Lucian, la care am avut o modestă, dar importantă contribuţie la înfiinţare.

Bobi Pricop este şi unul din premianţii revistei Rinocerul, fiind unul din cei mai talentaţi regizori din tânăra generaţie. Coşmarul de la parcare s-a urcat pe scenă într-un text nonconformist, supralicitat ca valoare estetică şi chiar dramatică, plin de energii negative şi de clişee narative, utilizând personaje arhetipale, absolut banale: fiul, Conor (Dan Pughineanu/ Alex Popa), la vârsta adolescenţei, cu dramele lui ascunse, cu tatăl (Bogdan Nechifor/ Doru Bem) nepăsător, mama (Camelia Pintilie/ Oana Predescu) bolnavă într-o fază terminală, cu o bunică (Mihaela Trofimov) foarte puternică pe linie maternă, cu o profesoară de nota 10 (Annemary Ziegler), cu o colegă de clasă, Lilly (Ioana Niculae), suavă ca Mona din Steaua fără nume la vârsta pubertăţii, şi cu un bădăran à la Goldoni, Harry (Matei Arvunescu), adus pe băncile şcolii de stat, despre care aflăm că elevii ar fi preferabili şcolilor private de tip Cambridge care rup colegii de realităţile dure ale vieţii, plasându-i într-o bulă educaţională, subiect foarte interesant, dar neabordat.

Pe la miezul nopţii, cam apar şi coşmarurile mele, care au ajuns să devină adevărate piese de teatru. Aşa cum l-au inspirat pe Mircea Cărtărescu în capodoperele sale, aşa au început să mă intereseze şi pe mine. Aici este partea interesantă, întrucât construcţia piesei este înălţată, supraetajată pe două nivele, cel al realităţii şi cel al visului coşmăresc, care preia, de fapt, aşa cum ne explică psihanaliza, stimuli exteriori, prelucrându-i ca într-o bucătărie a somnului, într-un fel de mâncare exotic, care este coşmarul însuşi. Un ceas electronic funcţionează nonstop, sugerându-ne scurgerea bezmetică a timpului prin care trecem cu toţii până la consumarea bateriei. În coşmar apare un personaj de basm, Monstrul (Marius Turdeanu), care este spiritul malefic, dar se pare că şi benefic al unui copac vindecător, simbol al frământărilor tânărului obsedat de iminenţa morţii mamei sale.

Ca într-o piesă clasică, cele două planuri, real şi imaginar, se întretaie şi se stimulează unul pe altul într-un joc de imagini fascinant, realizat brutal, dar şi cu mare fineţe de regizorul-vrăjitor într-o cavalcadă de momente încadrate în logica teatrală şi care justifică până la urmă întreaga risipă de energie şi financiară, cu dialoguri simple, cu puţine vorbe în partea realistă şi un potop de cuvinte în partea suprarealistă, despre prinţi, prinţese, construcţii, demolări, epoci create şi distruse, care, toate la un loc, legitimează memoria excepţională a interpretului, la pachet cu tot efortul scenografic (Clara Pop), video (Constantin Şimon), de lighting design (Cristian Şimon) şi muzical (Eduard Gabia, Călin Ţopa) de foarte bună calitate.

Spectacolul, dincolo de lungimea unui meci de fotbal intrat în prelungiri, fără pauză, creează emoţie, dar când se opreşte, constatăm că e şi o emoţie negativă specifică traversării unui coşmar căruia nu i se poate reproşa nimic din punct de vedere artistic, ba dimpotrivă, poate obţine şi aplauze.

Cronică de Dinu GRIGORESCU 

(Foto: teatrul-excelsior.ro)

 

Şapte minute după miezul nopţii

după romanul A Monster Calls scris de Patrick Ness după o idee originală de Siobhan Dowd

Dramatizarea: Mihaela Michailov

Regia: Bobi Pricop

Distribuţia:

Conor – Dan Pughineanu/ Alex Popa

Monstrul – Marius Turdeanu

Mama – Camelia Pintilie/ Oana Predescu 

Bunica – Mihaela Trofimov 

Tatăl – Bogdan Nechifor/ Doru Bem

Harry – Matei Arvunescu 

Lilly – Ioana Niculae 

Profesoara – Annemary Ziegler 

Scenografia: Clara Pop

Muzica originală: Eduard GabiaCălin Ţopa

Lighting design: Cristian Şimon

Video effects: Constantin Şimon

Sunet: Andrei DoboşRoberto GaeRobert Anton

Producător: Camelia Moroianu, Teatrul Excelsior 

Data premierei: 20 decembrie 2024

 

Dinu Grigorescu
Dinu Grigorescu (n. 4 iunie 1938, Ploiești, România) este dramaturg, poet, prozator, jurnalist, critic teatral, editor şi specialist în administraţia publică, fiind unul dintre cei mai prolifici dramaturgi români din generaţia optzecistă. A publicat 52 de cărţi de teatru, poezie şi proză, 65 de comedii (dintre care i s-au jucat doar 20 ca spectacole scenice, radiofonice, TV şi lecturi) şi 5 volume de critică teatrală. Deţine numeroase premii literare, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor pentru cartea de dramaturgie publicată la Editura Academiei în 2021.