Un musical de succes în stil american
MAŞINĂRIA după Elmer Rice, în regia lui Alexander Hausvater,
o coproducţie TNB ‒ Asociaţia CREAS
Cunosc destul de bine, deşi nu perfect, performanţele domnului Hausvater despre care am scris cu admiraţie, considerându-l un expert al matricei Holocaustului pe care o redă cu o patimă explicabilă în spectacole de mare originalitate şi forţă expresivă, văzându-i ceva mai recent Fania Fenelon de la Teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti, unde vizualul regizoral m-a impresionat profund, dar şi capacitatea sa de a vedea într-un format 3D ceea ce alţii nu reuşesc.
Când intru la un spectacol marca Hausvater, ştiu şi eu ce mă aşteaptă: ofensiva nestăpânită a fanteziei regizorale care inventează ceea ce nu a fost inventat şi care se adaptează perfect subiectului piesei, indiferent de gabarit. Eram pregătit să văd ceva cu roboţi, în genul piesei R.U.R. de Karel Čapek, jucată la Piatra Neamţ în 1984 (la pachet cu comedia mea, Fluturi de noapte, şi cu Aceşti îngeri trişti a lui Dumitru Radu Popescu), şi, când colo, m-am trezit pe Broadway, la un megaspectacol care ‒ trebuie să o spun de la bun început ‒ este actoricesc, apoi scenografic, muzical şi vizual. Un prolog derutant care durează aproape un sfert de oră introduce spectatorul într-o manieră regizorală abstractă şi formal matematică, în spaţiul unei societăţi universale dominate de contabilitate, apoi se intră pas cu pas, centimetru cu centimetru în zona sufletului uman defectat de timpuri imemorabile de altfel, dar aduse într-un context contemporan. Un om al cifrelor sărbătoreşte 25 de ani de sclavaj în slujba unui patron de mare firmă şi se aşteaptă ca el să capete o recompensă pe care şi eu am avut-o după o viaţă de lucrat singur într-un birou, suprema fericire, dar, când colo, inteligenţa artificială îl scoate pe tuşă aşa cum au fost eliminaţi casierii de la supermarketuri prin obligarea clienţilor de a-şi cântări şi plăti singuri marfa. Disperat, omul respectiv îşi ucide şeful. Şi din clipa aceasta piesa se duce pe o pistă realistă. Ieşit din sfera matematicii pentru a intra în sfera umanului pas cu pas, tipul are o amantă la serviciu şi o nevastă acasă isterică, total ruptă de realitatea crudă. Intră în puşcărie pentru crimă, unde ajunge în celulă cu un alt criminal de mamă, amândoi fiind executaţi pe scaunul electric, după care ajung în paradis unde se mai întâlnesc şi cu alte persoane, suflete exportate în neant. Apare lovitura de teatru, dar şi patronul lipsit de suflet care anunţă că toată populaţia asta sufletistă se află într-un fel de purgatoriu-service de reparat suflete.
Povestea este dirijată impecabil pe un fond muzical de excepţie şi slujită actorial excepţional. Nu lipsesc lungimi, redundanţe, finaluri intermediare, dar nu căutăm nod în papură sub nicio formă. Regizorul, venit în România la începutul anilor ’90 şi lipit de ţara de care alţii se dezlipesc foarte uşor, aduce stilul american bombastic internaţional şi cucereşte şi emoţional.
Plângi de mila criminalului de parcă ar fi un erou pozitiv care găseşte umanitatea şi care a ucis invadatorii ruşi de pe câmpul de luptă din Ucraina şi nu şefii de la multinaţionale. Reîntâlnirea erotică dintre simpaticul criminal şi fosta lui secretară cu care nu s-a putut cupla nici sufleteşte, nici trupeşte în timpul serviciului pământean este o mică scenă de tip Hollywood, ceea ce ne demonstrează uriaşa capacitate de invenţie ce ar putea duce într-un viitor posibil sau imposibil ca şi criminalul de minore din Oltenia să devină un îngeraş simpatic la un moment dat. Din fericire, domnul Hausvater nu se atinge însă de problematica românească.
Dl Zero, aşa se numeşte criminalul, şi-a găsit în Ioan Andrei Ionescu un interpret de senzaţie care parcurge drumul evocat mai sus cu dezinvoltură de vedetă unsă cu toate alifiile şi încoronată de un Oscar. Transpiră neîncetat în toate metamorfozele sufleteşti prin care trece şi se descurcă minunat în toate ipostazele. Transmite drumul personajului nedreptăţit, infernul lui de acasă, îşi asumă sentimentul vinovăţiei criminale şi are demnitate. În paradis, susţine o sumedenie de scene epice, dramatice şi muzicale aproape de perfecţiune. Monica Davidescu impresionează prin eleganţa şi precizia caracterului logic al interpretării în rolurile subsidiare Dna Unu, Dna Trei, Martor B şi Mama, cu ochelari de soare şi într-un costum bleumarin supercroit, actriţa noastră nefiind cu nimic mai prejos decât artistele din studiourile americane. Natalia Călin, în rolul Dna Zero, are dezavantajul unui personaj total antipatic, de soţie certăreaţă şi isterică, ruptă de realităţile bărbatului, prestaţia sa fiind de nota 10, ca să folosim cifre. Şi Florentina Ţilea, o actriţă dotată cu un mare talent dramatic, se descurcă foarte bine în rolul Daisy, în păienjenişul hausvaterian. Tomi Cristin, în rolul şefului dintotdeauna şi de pretutindeni, arogant, cu trabuc, fără suflet deloc, înrobit al maşinăriei de făcut bani şi care deschide, de fapt, subiectul piesei, face un rol memorabil de la început şi până la sfârşit. Pleci cu portretul lui în cap, aşa cum pleci cu iubita în suflet. Interpretări extrem de reuşite şi racordate atmosferei generale suprarealiste realizează: Istvan Teglas (Shrdlu, Martor A), Petre Ancuţa (Dl Unu, Dl Opt, Martor C), Fulvia Folosea (Dna Doi, Dna Trei, Betty, Bucătăreasa, Martora D), Silviu Biriş (Dl Doi, Martor E), Silviu Mircescu (Martor F, Poliţist, Gardian), Mihai Munteniţă (Martor G, Pastor, Călău), Daniel Burcea (Martor H), fiecare şi toţi împreună contribuind la o seară minunată de teatru care suntem siguri că de la Sala Studio va trece la Sala Mare „Ion Caramitru”.
Există întotdeauna la Hausvater un concept scenografic complex, surprinzător, amplu diversificat, plăcut ochiului şi funcţional. Mereu absolut original. Aplaudăm, deci, decorul semnat de Adina Mastalier şi de asistenţii săi, Źarić Ina şi Mihnea Zemba, soluţiile scenografice fiind originale şi foarte interesante. Celula închisorii, celula domestică, pajiştea paradisului, spaţiile colaterale încântă ochiul, ploaia sub umbrele ‒ care nu este o noutate ‒ se mişcă într-un spaţiu de o foarte mare frumuseţe. Nu a putut trece neobservată şi neapreciată la superlativ coregrafia care aparţine lui Florin Fieroiu. Dar peste tot şi toate se aşterne în urechile noastre muzica lui Joshua Schmidt şi producţia muzicală a lui Vlad Vedeş care captivează şi recreează un public venit din paradisul scumpirilor gazometrice şi energetice. Regia muzicală aparţine lui Alexandru Burcă, conducător muzical fiind Mădălina Ene. Şi regia tehnică (Cristian Paraschivescu) e pusă la încercare datorită multitudinii de spaţii şi complicaţii. Textul curge impecabil datorită traducerii asigurate de doamna Geanina Jinaru-Doboş.
Lansarea romanului O seară la Rialto (Editura Integral)
Evenimentul teatral a fost prefaţat de un eveniment literar constând în lansarea celui de al cincilea roman al proaspătului membru al Uniunii Scriitorilor, Alexander Hausvater, O seară la Rialto (Editura Integral), care s-a bucurat de o amplă şi frumoasă prezentare din partea vicepreşedintelui Uniunii Scriitorilor, domnul Varujan Vosganian, a doamnei Daniela Zeca Buzura şi a domnului Dan Silviu Boerescu, cu participarea domnului Marius Bodochi care a citit fragmente din roman.
Dinu GRIGORESCU
(Foto afişe: tnb.ro)
Marius Bodochi, Alexander Hausvater, Varujan Vosganian, Daniela Zeca Buzura şi Dan Silviu Boerescu
(Foto: arhiva D.G.)
PS. În timpul spectacolului de la TNB, mi-am adus aminte şi de comedia din 1994, Valsul lebedelor, care a primit şi un premiu de dramaturgie, unde primarul meu postdecembrist este executat pe scaunul electric la fel cum Dl Zero a fost executat de către domnul Hausvater în premiera de aseară (28 septembrie), execuţie electrică ce te lasă mască. Cât de importante sunt frenezia şi fantezia regizorală, care stârnesc şi fantezia actorilor şi a întregii echipe de realizatori ai spectacolului! Desigur, domnul Hausvater apelează şi la teatrul în stil american, modelul de impresionism trebuind să fascineze mulţimea, dar şi la aducerea pe scenă a ambasadorului SUA în România, domnul Adrian Zuckerman.
