Dinu Grigorescu este dramaturgul ce a avut ideea să scrie o piesă numită Ultima cafea cu Iuliu Maniu, fiind vorba de ultima cafea pe care Iuliu Maniu a băut-o cu tatăl lui, avocatul Paul Grigorescu, înainte de a fi arestat şi trecut prin furcile caudine ale terorii comuniste. Am văzut reprezentarea acestei piese la TNB, sala Atelier. De fapt, nu a fost o reprezentare, ci un spectacol-lectură, cam aşa cum erau spectacolele-lectură la Clubul Dramaturgilor, condus de Mircea Ghiţulescu.
E minunat că TNB reînvie acest obicei. Plus că are mijloace superioare decât cele de la Sala Oglinzilor. Cum a fost acum, când scena era invadată cu microfoane pe stative, cu camere de filmat care proiectau nonstop imagini pe un ecran, un pupitru care transmitea imagini de epocă, un percuţionist care făcea o atmosferă dramatică, muzică, sunete, elemente de decor. La un moment dat, un recuzitor aduce o măsuţă pe care credeam că va pune cafeaua ce avea să aibă rolul din titlul piesei. Dar n-a fost să fie aşa, el s-a apucat să joace table. O fi jucând Maniu table? Eu îl asociez cu şahul. Cred că e singurul moment de actorie din acest spectacol, restul timpului (două ore!) actorii citesc piesa. Se mută doar de la un microfon la altul. Unii uită, dar acolo, în mijlocul lor, este regizorul Mihai Lungeanu, care le arată ce replică urmează. El ştie bine piesa, fiindcă a montat-o şi la radio. De altfel, el anunţă de la început distribuţia, iar actorii vin, iau loc pe rândul din faţă, la fel şi personalul tehnic; totul se derulează în regim de distanţare.
Dar nu pot să judec estetic nimic, fiindcă ne aflăm în faţa unui proiect. Proiectul e bun, este extraordinar, dar cine îi dă viaţă? Deşi scena sugerează, prin microfoane, un tribunal, o judecată politică precum în filmele politice de epocă americane, piesa nu este despre procesul PNŢ, al lui Maniu şi Ion Mihalache, vicepreşedintele PNŢ, care a suferit un martiraj mai cumplit, fiindcă a şi durat mai mulţi ani.
Este o piesă în care se combină elemente autobiografice, aşa cum am descris şi eu amintirea calvarului trăit de bunicul meu, cu elemente istorice şi politice, în care apar şi Ion Antonescu, şi Iorga, şi regele Mihai, şi alte evenimente din anul 1938, cum ar fi ascensiunea lui Hitler, în timp ce la Târgu Jiu Brâncuşi îşi inaugura Coloana Nesfârşitului… Mereu avem imagini, ca la un film documentar.
Finalul ni-l arată pe Maniu în consens cu Sfinxul de la Babele Bucegilor.
Pot să spun că spectacolul este departe de a revela tragedia lui Iuliu Maniu, pe care o citim pe statuia lui din Piaţa Revoluţiei. Actorii se străduiesc să fie fireşti, dar realismul scenic nu are forţa necesară revelării unei personalităţi unice, caz absolut fără egal, cum numai în mccarthyismul american se mai poate găsi, dar pe invers. Două extreme, care au în comun „panica roşie”.
Tragedia lui Iuliu Maniu ar putea interesa un regizor ca Martin Scorsese, care a făcut o pagină memorabilă din cazul magnatului Howard Hughes, acuzat de colaborare cu comuniştii, caz semnificativ pentru ce a însemnat maccarthyismul sau „panica roşie”, care nu l-a ocolit nici pe Charlie Chaplin! Filmul se numeşte Aviatorul (2004), o capodoperă, cu Leonardo DiCaprio în rolul magnatului.
Memoria lui Iuliu Maniu merită o soartă mai bună. E inadmisibil ca noua generaţie de cineaşti români să fie surdă la un astfel de subiect al istoriei noastre şi să facă „babardeli”, pe bani publici, de o ruşine incredibilă! Se ţin de mistificarea istoriei, ca în cazul celebrului jaf al Băncii Naţionale, sau de ridiculizarea primului film de lung metraj al lumii, Războiul de Independenţă (1912), fac filme antiromâneşti, pentru uzul unor festivaluri care îi aplaudă pe cei care jignesc România.
Piesa lui Dinu Grigorescu ar trebui tradusă în engleză de fiica sa, Alexandra Ares, şi propusă lui Scorsese.
Cronică de Grid MODORCEA, Dr. în arte
(Foto Program de sală: arhiva D.G; foto spectacol: Vlad Lungu)
