Contextul
Într-o zi tumultoasă de 24 decembrie, cu proteste de stradă de magnitudinea celor din Revoluția din 1989 – unul dintre acestea trecând chiar pe sub ferestrele mele – și un șuvoi copleșitor de oameni care strigau „Jos guvernul!”, supărați de disconectul tot mai mare dintre guvernanți și guvernați, precum și de sentimentul irevocabil de surzenie şi corupție care a cuprins România, Teatrul Național din București a sărbătorit Ziua Unirii Principatelor Române cu un remake… polonez, al doilea Mrojek din ultimele două stagiuni. Este vorba de trei naufragiaţi pe o plută cae mor de foame şi trebuie să decidă pe care îl vor canibaliza.
Se poate argumenta că În largul mării rămâne o piesă actuală. Este o parabolă perenă a relațiilor de putere și a manipulării alegerilor prin propagandă falsă, ce duc inevitabil la „canibalizarea” celor slabi de către cei puternici. O idee veche de când lumea, preluată de marxism în teoria opresiunii și regăsită astăzi în discursul globaliștilor care încearcă să-i „înghită” pe suveraniștii. Atât Mrożek, cât și Felix Alexa o prezenită generic, dar subversiv.
Se poate argumenta și că TNB continuă să se îndepărteze, totuși, de ceea ce ar trebui să fie, și anume un for de promovare a culturii românești autentice (așa cum sunt, de pildă, Teatrele Naționale din Franța pentru cultura franceză, dar și alte teatre naționale din lume), nu doar un importator și reciclator al unor texte străine, ceea ce reprezintă, cam trist, marca rușinoasă a unei culturi „mici”. Culturile mari își creează propriile produse (culturale sau tehnologice) pe care le lansează apoi internațional, fără complexe de inferioritate provinciale. Radu Afrim este un model că acest lucru este 100% posibil, inclusiv pe scena mare a TNB. La fel și Andrei Măjeri, care a montat cu brio un text românesc contemporan nou – „Pata Oarbă” – la Teatrul Național din Novi Sad, imediat după pandemie. Dar ei, și alte foarte puține nume, reprezintă excepția, nu regula.
Nici măcar Ziua Națională nu a adus o piesă de teatru românească nouă (sau măcar veche), decembrie fiind luna care a găzduit o premieră despre istoria Angliei, nu a României, scrisă de un tânăr englez, şi tot o parabolă a luptei politice pentru putere (între două regine). Nu ar fi natural ca TNB să reflecte și aspecte din istoria, recentă sau îndepărtată, a României, cu spectacole în care să investească la fel de mulți bani ca în cele pe texte străine?
Teatrul Național București (TNB) a fost infiinţat in 1852 ca să susţină dramaturgia naţională, potrivit Preşedintelui Academiei Române, istoricul Ion Aurel Pop. TNB este incă în interimat, dar oricine va fi definitivat la conducere, ar trebui să adopte programe active de promovare a dramaturgiei românești contemporane, nu doar să se concentreze pe regizori cu scenarii proprii sau pe producții de tip musical în colaborare cu terți. Spectacole precum “Exilul” de Alexandra Badea sau “Gertude” de Radu F. Alexandru nu ar trebui să rămână o excepție în repertoriul TNB. Este esențial ca dramaturgii români să aibă oportunitatea de a-și vedea lucrările montate pe una din scenele Naționalului bucureștean, fără a fi necesar să se afirme mai întâi în teatre naționale franceze sau să se remarce în politică. Şi nu doar producții minime, cu buget redus, realizate la minimă rezistență doar pentru a fi bifate în programul managerial.
Piesa
În largul mării de Sławomir Mrożek, piesă reprezentativă pentru teatrul absurdului din secolul XX, este o parabolă despre lupta pentru putere şi supraviețuirea într-o lume machiavelică. Teatrul absurdului a fost revoluționar în perioada postbelică, și are încă montări incendiare (Vezi The Kings Exit pe Broadway cu un Geoffrey Rush absolut electric). Totuși, în contextul contemporan, fără să minimalizăm valoarea istorică a operei, piesa lui Mrożek pare datată, atât în ceea ce privește tematica, cât și în stilul dramatic.
Teatrul contemporan s-a îndepărtat de didacticismul simbolic, concentrându-se în schimb pe explorarea unor perspective noi, personale și căutând o legătură emoțională mai profundă cu publicul, iar acest lucru se află în contrast cu stilul rece și distanțat al lui Mrożek. Deși temele piesei În largul mării sunt perene și sunt tratate cu umor absurd, ele sunt abordate într-un mod generalizant și schematic. În teatrul contemporan, publicul caută personaje mai complexe, cu trăsături nuanțate, capabile să exprime conflicte interioare și contradicții. De asemenea, teatrul modern își asumă riscul de a explora teme politice și sociale cu un limbaj mai ancorat în realitate, adesea renunțând la metaforele rigide în favoarea unui realism critic sau unui simbolism subtil. Alegoria evidentă din În largul mării se adresează unui public deja ultra familiarizat (ba chiar asaltat din toate părțile) de ideea că puterea corupe și că politicul și umanul sunt influențate de interese individuale cinice.
În ceea ce privește stilul, dialogul lui Mrożek este eficient în a susține absurdul situației, reflectând o construcție teatrală specifică mijlocului secolului XX. Replicile sunt scurte, intenționat artificiale, și urmăresc mai mult să susțină ideea alegorică decât să dezvolte dinamica interioară a personajelor. În contrast, teatrul contemporan tinde să favorizeze dialogurile organice, care recreează fluiditatea vorbirii reale sau, dimpotrivă, experimentează cu limbajul pentru a explora subiectivitatea personajelor. De aceea, dialogurile din În largul mării pot părea un pic teatrale în sensul depășit al cuvântului.
Spectacolul
Dincolo de aceste considerații, Felix Alexa a realizat un remake reușit și foarte atrăgător vizual. Cu o regie de o precizie matematică, dar nu lipsită de poezie, datorită decorului superb semnat de Ștefan Caragiu și al costumelor elegante ale Lilianei Cenean, avem un remake Mrojek mai inspirat decât cel realizat relativ recent de Tompa Gábor cu spectacolul Tango (tot la TNB).
Felix Alexa a combinat cu măiestrie estetică specifică teatrului absurdului (caracterizată prin decor minimalist și situații statice, focalizate exclusiv pe discurs) cu estetica teatrului contemporan (care îmbină elemente multimedia și explorează spațiul teatral dincolo de convențiile clasice). Această fuziune între clasic și modern creează un spectacol rafinat, care adâncește impactul poveștii și o face mai pe stilul publicului de astăzi, fără a sacrifica autenticitatea absurdului mrożekian.
Cum intrăm în sală, suntem martorii unui cer amplu, spectaculos (video design Constantin Șimion), reflectat într-o mare de aburi, pe care o plută poartă cei trei naufragiați, în derivă, sub cerul liber. În mod absurd, cei trei poartă cămăși albe scrobite și haine de epocă bine călcate, completate de o recuzită la fel de improbabilă, toate pe o plută reală – sugerând că marea este, de fapt, un substitut simbolic al vieții politice.
Distribuția susține cu eficiență viziunea regizorală. Victoria Dicu, în rolul Naufragiatului Gras, creează un travesti grotesc, a cărui lăcomie, duplicitate și cinism devin motorul întregii intrigi. Cu o interpretare care stârnește un sentiment de repulsie, compoziţia lui Dicu sugerează o figură aproape monstruoasă (purcăretiană), echilibrând perfect grotescul cu umor absurd. Personajul său este detestabil, întrucât subliniază suma defectelor naturii umane.
Șerban Pavlu, împrumutat de la Teatrul Bulandra, în rolul Naufragiatului Mijlociu, completează acest tablou al luptei acerbe de putere și supraviețuire, creionând cu talentul cu care ne-a obișnuit un personaj manipulator, calculat și slugarnic. Emilian Marnea, în rolul Naufragiatului Mic, oferă singura interpretare a fragilității și vulnerabilității umane, singurul suflu cald în această construcție dramatică destul de nihilistă.
Două apariții scurte, dar de mare efect, sunt cele ale lui Eduard Cârlan (poștașul, o prezență absurdă, care adâncește simbolismul piesei) și ale lui Andrei Finții, care joacă rolul lacheului într-un scaun cu rotile. Aparițiile lor bruste din „aburii mării” sunt momente teatrale de respiro care sparg tensiunea luptei de supraviețuire.
Șerban Pavlu, împrumutat de la Teatrul Bulandra, în rolul Naufragiatului Mijlociu, completează acest tablou al luptei acerbe pentru putere și supraviețuire, creionând cu măiestria cu care ne-a obișnuit un personaj manipulator, calculat și plin de subtilități. Emilian Marnea, în rolul Naufragiatului Mic, aduce o interpretare delicată a fragilității și vulnerabilității umane, fiind singurul suflu cald într-o construcție dramatică destul de nihilistă.
Două apariții scurte, dar de mare efect, sunt cele ale lui Eduard Cârlan (poștașul, o prezență absurdă ce adâncește simbolismul piesei) și ale lui Andrei Finții, care joacă rolul lacheului într-un scaun cu rotile. Aparițiile lor bruste din „aburii mării” sunt momente teatrale de respiro, care sparg tensiunea luptei pentru supraviețuire, aducând o doză de umor ce contrastează cu dramatismul piesei.
Este un spectacol puternic, intens, care se urmărește cu multă plăcere. Desigur, un alt regizor ar fi putut oferi un comentariu contemporan al ideilor lui Mrojek, dar Felix Alexa a oferit o viziune clasică și concisă. Un ultim gând – atunci când un spectacol foarte bun nu aduce totuși nimic nou, ci doar un omagiu unui autor străin deja prezentat recent de un alt regizor, la acelaşi teatru, cheltuirea a zeci de mii de euro de la buget care ar fi putut lansa un dramaturg român pare oarecum superfluă şi lipsită de suflet. De aceea s-a ajuns la protestele majore de stradă pe care le avem.
Cronică de Alexandra ARES