Deşi nu am putut să văd toate spectacolele selecţionate în Festivalul Naţional de Teatru (FNT), ediţia 2023, selecţia de anul acesta mi s-a părut în general mai puternică şi mai interesantă decât anul trecut. Totuşi, şi anul acesta s-au strecurat spectacole mai slabe care au ridicat semne de întrebare cu privire la selecţie, cum ar fi de exemplu Lysistrata, dragostea mea al Teatrului Naţional din Iaşi. Textul lui Matei Vişniec pune problema interesantă şi actuală a decăderii bărbatului occidental, dar regia lui Zalán Zakariás a părut cam studenţească comparativ cu alte producţii din festival (şi cam cu majoritatea spectacolelor care se joacă în stagiunea curentă în Bucureşti). Nu putem decât să ne întrebăm cum de nici unul din cele două spectacole regizate anul trecut de Andrei Şerban nu a fost inclus, dar un spectacol ca acesta a fost.
Sub umbrela tematică a Laboratoarelor sensibilului, FNT 2023 prezintă noile direcţii în arta spectacolului, din România şi Europa. Principiile generale care au ghidat alegerile echipei curatoriale (Mihaela Michailov, Oana Cristea Grigorescu şi Călin Ciobotari) au fost: „calitatea de cercetare artistică a spectacolului, atmosfera de laborator teatral, potenţialul de creştere a unor echipe teatrale, reprezentativitatea, componenta etică, interesele publicului”.
Pe de-o parte, este o direcţie curatorială oportună şi necesară, pentru că o mare parte a teatrului românesc pluteşte în inerţia unor stiluri care erau la modă cu mulţi ani în urmă şi care se repetă cu diverse variaţii. Or, după cum am văzut, noile teritorii artistice sunt generate, în principal, de dramaturgia contemporană, nu de remake-uri oricât de moderne ale unor texte arhicunoscute.
Pe de altă parte, teatrul presupune anumite convenţii. În timp ce spectacolul este un teritoriu unde „everything goes”, Festivalul Naţional se presupune din titlu că este de teatru-teatru, nu doar de teatru experimental sau spectacol.
Deci, este o balanţă fină de jonglat. Două spectacole extraordinare care au jonglat această balanţă cu succes au fost Ierbar, regia: Radu Afrim, pe un text de Radu Afrim şi Simona Popescu, o producţie a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş (prezentat pe scena mare a TNB), şi Oxigén, regia: Tibor Pálffy, o producţie a Teatrului „Tamási Áron” Sfântu Gheorghe, pe o piesă de Ivan Vîrîpaev (prezentat la Sala Pictura a TNB). De asemenea, şi minunatul spectacol Exil de Alexandra Badea, produs de Teatrul Naţional din Bucureşti, despre care am scris deja la premieră.
IERBAR, regia: Radu Afrim
Un spectacol miraculos ca montare şi text, dar nedramatic
Spectacolul Ierbar a prezentat publicului din Bucureşti câştigătorul Celui mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută, o categorie nouă şi binevenită în galeria de premii UNITER, un text scris de Radu Afrim şi Simona Popescu, inspirat din volumul de poezie „Cartea plantelor şi animalelor” de Simona Popescu. (Deşi salutăm apariţia acestui gen literar relativ nou, textul dramatic/dramatizarea scris/ă de autori multipli, ne întrebăm când va apărea şi categoria Cea mai bună piesă de teatru (românească) propriu-zisă în premieră absolută, categorie nelipsită în premiile de teatru engleze şi americane de peste un secol.)
Ierbar este un spectacol miraculos ca montare şi text, dar nedramatic. Un decor fantastic creat de super talentata Irina Moscu aduce pe scenă o natură luxuriantă şi o seră plină de mister şi nelipsitele proiecţii video. În acest spaţiu unic asistăm la o meditaţie poetică despre plante şi natura efemeră a vieţii, cu note atât lirice, dar şi comice. Pe scurt, un cuplu în vârstă care administrează această grădină botanică, un cuplu de vârstă medie, şi câţiva adolescenţi sunt atraşi de acest spaţiu fascinant într-o experienţă scenică multisenzorială care devine o alegorie a vieţii şi un prilej de reconectare cu natura pe care am uitat-o în lumea de la oraş.
Voluptatea literară elaborată a detaliilor acestui univers aminteşte de romanul Parfumul de Patrick Suskind, dar şi de Gargantua şi Pantagruel-ul lui François Rabelais. Textul integrează superb poeticul atemporal şi satira de moravuri contemporană, paradoxul de sorginte shakespeariană cu americanismele care au cotropit vorbirea curentă şi cu argoul amuzant al reţelelor de socializare. Din punct de vedere dramatic, asistăm la un tablou suprarealist populat de lungi declamaţii de poezie existenţială, minuţios articulată şi spartă din când în când de momente de dans sau situaţii scenice bufe. O tehnică pe care am văzut-o în multe spectacole recente, de la Cea care priveşte lumea al Alexandrei Badea (prezentat în X-FEST) la Catarina sau frumuseţea de a ucide fascişti al lui Tiago Rodrigues, şi ameninţă să devină un fel de manieră a avangardei.
Ierbarul este, pe ansamblu, o producţie foarte puternică a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş, pe care am aşteptat-o cu mare interes, ţinând cont de faptul că poartă marca Afrim/Moscu. Din distribuţia excelentă aş semnala-o în primul rând pe Katalin Berekméri, cu un rol de compoziţie memorabil al unei foste comuniste mult peste vârsta actriţei (Róza), dar şi eternul feminin al acestei grădini/sere paradisiace, apoi pe Nicu Motoc (Viorel, soţul ei şi administratorul serei, un fel de Prospero cinic) şi Alex Stoicescu (Darius Mureşan) ca reprezentant principal al tinerei generaţii (stângace, plină de hormoni şi intenţii bune) care descoperă misterele vieţii (un fel de Puck din viaţa de zi cu zi).
Deşi au existat câteva mici derapaje ale părţii tehnice (tranziţii prea brutale de lumină sau sunet de arhivă cu prea multe statice, un pic cam strident), acestea nu au ştirbit sclipirile scenice de geniu. Ţinând cont de lipsa de dramatism a textului şi de greutatea intrinsecă a urmăririi numeroaselor şi luxuriantelor enumerări de plante, adjective şi figuri literare, spectacolul a părut un pic cam lung. Cu toate acestea, a lăsat o impresie extraordinară, cu atât mai mult cu cât am asistat la o reuşită a dramaturgiei româneşti contemporane. Văzându-l, m-am gândit că teatrul românesc este mai bun ca niciodată şi că trece printr-o perioada foarte fastă.
Felicitări echipei Teatrului Naţional din Târgu-Mureş şi echipei Afrim – Moscu!
OXIGÉN, regia: Tibor Pálffy
Spectacol genial, tensiune maximă
Fiecare FNT are un dark horse care parcă vine de nicăieri şi fură acel trofeu nevăzut (al meu, personal) pentru cel mai miraculos spectacol prin originalitate, prospeţime, intensitate emoţională şi realizare scenică de la A la Z. Anul trecut, acest dark horse a fost Pata oarbă, în regia lui Andrei Măjeri, o producţie a Teatrului Naţional din Novi Sad. Anul acesta mi s-a părut micul spectacol Oxigén, pe textul lui Ivan Vîrîpaev, o producţie a Teatrului „Támasi Áron” din Sfântu Gheorghe cu doar 2 personaje şi buget minuscul, comparativ cu marile producţii ale teatrelor naţionale.
Mărturisesc din capul locului că mi-e foarte greu să scriu despre Oxigén. Mi-a atins foarte multe coarde subliminale pe care mi-e greu să le articulez. Pe site-ul FNT fusese prezentat ca „un miraculos spectacol-concert ce spulberă graniţele dintre muzică, teatru şi film”. Într-adevăr, aşa e. Şi orice miracol adevărat este un mister.
Spectacolul începe ca o ciudăţenie explozivă pe care ai nevoie de puţin timp să o înţelegi, e plin de un gen de energie artistică care nu există în mai letargicul Bucureşti. Un tânăr DJ la un pupitru (Bence Kónya-Ütő) şi o fată la claviatură (Janka Korodi) sunt văzuţi în clarobscur printr-un ecran dublu de sticlă, ca două pagini de carte. Băiatul începe să depene în ritm super rapid şi sacadat o poveste şocantă pe o fuziune muzicală de rap, hip-hop, tehno şi noise, un sound genial, ca de altfel toate componentele acestui mic spectacol (muzica originală şi sound design: tot Bence Kónya-Ütő). Totul e un fel de unu şi cu unu fac trei.
Oxigén este un spectacol despre acele lucruri intangibile fără de care ne sufocăm. Povestea e spusă pe capitole, ca şi cântecele de pe un album. La sunetul care te ia de guler de la prima notă se adaugă un design de lumini plin de vrajă (semnat de Anrás Rancz) şi momente de cinema pline şi ele de vrajă şi ironie. O vrajă care e absentă în majoritatea deprimantelor filme româneşti, dar care se regăseşte, paradoxal, în elementele cinematice ale multor regizori de teatru. Din punct de vedere tehnic, totul a fost perfect. Pe măsură ce nebunia scenică avansează haotic, imprevizibil, cu aplomb ultra nonconformist, totul se coagulează într-un veritabil cult-show care, atunci când se încheie, parcă prea repede, m-a lăsat cu regret că s-a terminat şi cu dorinţa să-l fi putut lua acasă ca pe-un obiect de suflet, să îl revăd de mai mule ori.
În timp ce spectacolul Ierbar e spectaculos prin culoare, Oxigén este monocrom în alb şi negru. În timp ce Ierbar este ultra elaborat din punct de vedere literar şi explicit, Oxigén este anti-literar şi foarte viu, forţa lui ţine mai degrabă de implicit, un perpetuum ironic. Textul genial-bizar al lui Vîrîpaev e făcut din replici scurte şi turuit ca o mitralieră. Deseori it makes no sense, no ordinary sense sau e revoltător. Dar emoţionează mai mult decât dacă ar fi fost declamat cu sentiment şi scris ca la carte. O poezie neagră care pare improvizată pe loc şi sună al naibii de adevărat. Piesa este un fel de anti-decameron pe care Vîrîpaev îl dinamitează cu acelaşi umor negru, surprinzător, pe capitole. Un anti-decameron combinat cu o anti-poveste de dragoste cât se poate de neconvenţională între un băiat şi o fată care se numesc amândoi Sasha, în esenţă un bandit şi o curvă, tineri şi magnetici, care se ridică în stratosferă deasupra acestor etichete de doi bani.
De ce este Vîrîpaev un dramaturg mult mai bun decât mega celebratul Tiago Rodrigues? Pentru că nu ia nicio etichetă la face value şi nici nu reciclează nimic vechi cu dexteritate şi eleganţă. Din contră, merge mult dincolo de etichete şi lozinci, le dinamitează şi extrage lumina din locurile cele mai întunecate – marca unui artist autentic.
Oxigén se închide cu un efect de lumini în care cele două pagini de carte pline de negru şi clarobscur devin albe, un moment de catharsis implicit, în stilul întregului spectacol. Un catharsis care mi-a adus aminte de celebrele versuri ale lui Leonard Cohen:
„Forget your perfect offeringThere is a crack, a crack in everythingThat’s how the light gets in.”
Felicitări selecţionerilor FNT pentru acest mic-mare spectacol care ar fi putut să treacă neobservat! Felicitări Teatrului maghiar din Sfântu Gheorghe, regiei minunate a lui Tibor Pálffy, interpretării şi muzicii explozive ale lui Bence Kónya-Ütő! O experienţă de neuitat!
Cronică de Alexandra ARES
(Foto: fnt.ro)
