FNT 2026: Un mega-spectacol – „Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul şi a fugii lui în pustie (după 1001 de nopţi)” de Silviu Purcărete

Strălucirea scenei şi umbrele dramaturgiei româneşti

0
68

Orice întâlnire cu un spectacol pus în scenă de Silviu Purcărete este o sărbătoare a spiritului şi a sufletului, care se deschide în faţa unor universuri teatrale de mare amploare şi intensitate artistică, ofertante pentru interpreţi, scenografi şi, bineînţeles, pentru spectatori. În geometria regiei româneşti contemporane, marile personalităţi ale acesteia ating, fără să greşim, cele mai înalte cote artistice posibile în România la această oră.

Geniul regizoral porneşte de la propuneri dramaturgice şi scenaristice clasice sau moderne, antice sau locale, prezentate în forme inedite şi de neuitat. Urmăresc asemenea spectacole din 1965 şi am avut privilegiul să întâlnesc creaţii semnate de Lucian Giurchescu, David Esrig, Mihai Dimiu, Ion Cojar, Dan Micu, Radu Penciulescu, Alexandru Tocilescu – care l-a făcut renumit pe dramaturgul Tudor Popescu – şi de alţi mari regizori.

În calitate de dramaturg şi director al revistei Rinocerul, am fost un colaborator activ al UNITER, în perioada în care deciziile mele erau favorabile acestei instituţii. Mă aşteptam ca, la repartizarea biletelor şi invitaţiilor pentru FNT, să fie luate în considerare valoarea invitatului, vârsta acestuia şi contribuţia sa la mişcarea teatrală din România, de-a lungul multor ani. Acest lucru însă nu s-a întâmplat, cel puţin în cazul meu. Unele locuri care mi-au fost repartizate se aflau în ultima treime a sălilor de teatru, unde atât acustica, deficitară pentru mine, cât şi vizibilitatea textelor îmi puneau probleme. Citirea textului era posibilă, în schimb, pentru spectatorii din primele rânduri, pentru privilegiaţi, ambasadori etc.

Din nefericire, în cazul spectacolului lui Silviu Purcărete, Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul şi a fugii lui în pustie (după 1001 de nopţi), mi-a fost imposibil să urmăresc textul şi, prin urmare, să scriu o cronică despre desfăşurarea evenimentelor scenice de mare anvergură, oferite de marele regizor şi de echipa sa.

Am putut întrezări o perspectivă fantezistă, cu o mulţime de personaje extrem de pitoreşti, extrase din O mie şi una de nopţi, şi o desfăşurare fluvială de evenimente şi confruntări spectaculoase. Le-am privit ca şi cum aş fi vizionat un film mut cu Charlie Chaplin.

Nu pot să înţeleg cum de tehnicienii teatrului nu pricep odată că spectacolul este oferit tuturor spectatorilor, nu doar unei jumătăţi de sală, şi că au obligaţia să asigure vizibilitatea textului, cu litere mari, în toate colţurile scenei, fără false economii financiare. Nu aş fi scris aceste rânduri dacă, şi la un alt spectacol, pe care nu-l mai numesc, întrebându-mi vecinii, mult mai tineri, aceştia nu mi-ar fi spus că au auzit doar aproximativ textele şi că întâmpină, la rândul lor, dificultăţi în citirea prompterului.

Toată lumea teatrului doreşte aplauze, succes şi confirmări, dar şi spectatorii au dreptul la programe de sală şi, mai ales, la posibilitatea de a înţelege ce se petrece pe scenă, indiferent de biletul cumpărat sau oferit gratuit.

Festivalul Naţional de Teatru din acest an a marcat un eveniment cultural de înaltă ţinută artistică, prin varietatea spectacolelor incitante, unele extraordinare, încărcate de semnificaţii umane, sociale şi politice. Câteva au fost prezentate în ambalaje sclipitoare şi încântătoare, fiind bine primite de publicul iubitor de teatru, de toate vârstele.

Nu putem să nu remarcăm însă că aceste succese au fost, mai ales, regizorale, actoriceşti, scenografice şi muzicale, în timp ce atenţia nu s-a concentrat asupra dramaturgiei româneşti contemporane, plasată în conuri de umbră fără nicio justificare.

Pe cât de dinamică, agresivă, interesantă şi grotescă este realitatea deficitului şi pe cât de puternice sunt personajele generate de acest fenomen, pe atât de indiferentă pare poziţia teatrelor, care aleg să repete la nesfârşit aceleaşi titluri. De exemplu, Tache, Ianke şi Cadâr a devenit un model, iar Ursul de Cehov, un spectacol obsesiv şi definitoriu. Sunt ignorate dramaturgia interbelică, cea de tranziţie şi cea din perioada dictaturii, iar dramaturgi şi comediografi sunt plasaţi în uitare.

Problema nu se află în interiorul dramaturgiei, privită însă din exterior, ci în optica sfidătoare şi arogantă a celor responsabili de acest domeniu.

Cronică de Dinu GRIGORESCU

(Foto: arhiva D.G.)

 

Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul şi a fugii lui în pustie (după 1001 de nopţi)

Scenariul original şi regia: Silviu Purcărete

Asistenţă regie: Sanda Anastasof

Scenografia şi light design: Dragoş Buhagiar

Muzica originală: Vasile Şirli

Distribuţia:

Pali Vecsei, Cristian Stanca, Diana Lazăr, Ali Deac, Crina Dumitraşcu, Johanna Adam, Veronica Arizancu, Ada Bicfalvi, Anastasia Petrean, David Cristian, Gyan Ros Zimmermann, Radu Costea, Andrei Gîlcescu, Ioana Cosma, Fabiola Petri, Antonia Dobocan, Viviane Havrilla, Horia Fedorca, Mihai Mocanu, Mădălina Foficaş, Oana Noja, Raluca Iani, Cendana Trifan, Alexandru Malaicu, Adrian Neacşu, Cătălin Neghină, Viorel Raţă, Gabriela Pîrliţeanu, Arina Ioana Trif, Eduard Pătraşcu, Liviu Vlad, Cristina Ragos, Codruţa Vasiu, Cristina Stoleriu, Iustinian Turcu, Ştefan Tunsoiu

Producător: Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

Data premierei: 5 decembrie 2025

Dinu Grigorescu
Dinu Grigorescu (n. 4 iunie 1938, Ploieşti, România) este dramaturg, poet, prozator, jurnalist, critic teatral, editor şi specialist în administraţia publică, fiind unul dintre cei mai prolifici dramaturgi români din generaţia optzecistă. A publicat 52 de cărţi de teatru, poezie şi proză, 65 de comedii (dintre care i s-au jucat doar 20 ca spectacole scenice, radiofonice, TV şi lecturi) şi 5 volume de critică teatrală. Deţine numeroase premii literare, inclusiv pe cel al Uniunii Scriitorilor pentru cartea de dramaturgie publicată de Editura Academiei în 2021.