Florentin Popescu: Bună ziua, stimaţi telespectatori! Iată, ne întâlnim săptămânal la emisiunea noastră, Cafeneaua literară, unde probabil că mulţi dintre dumneavoastră v-aţi obişnuit să avem invitaţi de marcă, oameni de cultură, ctitori de fapte spirituale cu totul deosebite. Astăzi, avem plăcerea să discutăm cu un asemenea om de excepţie. Am să vă citesc foarte pe scurt ceva legat de domnia sa, după care am să vă dau şi numele. Iată ce notam eu în urmă cu cinci ani, când a avut amabilitatea să-mi ofere un interviu: „Dramaturg şi poet, s-a născut la 4 iunie 1938, la Ploieşti. Este fiul Ioanei, născută Popescu, şi al lui Paul Grigorescu, avocat. După cursurile elementare făcute la Sinaia, între 1944 şi 1952, a urmat liceul la Bucureşti, unde, în 1954, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Juridice, cursuri fără frecvenţă, obţinând diploma de jurist în 1959. A lucrat ca muncitor pe şantiere, funcţionar, şef de birou şi şef de serviciu la secretariatul Primăriei Capitalei, şef al sectorului Administraţie publică, secretar general al Primăriei Municipiului Bucureşti în perioada 1992 ‒ 1999, consilier al prim-ministrului între 2002 şi 2004, subprefect de Bucureşti, consilier guvernamental. A fondat împreună cu regizorul Tudor Mărăscu Societatea culturală şi publicaţia Scorpion. A fost director al primului teatru privat postdecembrist cu acelaşi nume şi coordonator al editurii de teatru Ghepardul”. În prezent, îşi continuă activitatea în mod foarte fructuos. Probabil că unii dintre bucureşteni v-aţi gândit deja că este vorba despre dramaturgul, o personalitate cu totul deosebită, domnul Dinu Grigorescu, cel care a avut amabilitatea să fie prezent astăzi în emisiune. Bine aţi venit, domnule Dinu Grigorescu!
Dinu Grigorescu: Bine v-am găsit şi bine ne-am regăsit!
F.P.: Bine ne-am regăsit! Eu, personal, mă număr printre cei care vă urmăresc de aproape activitatea, şi din dorinţa de a şti cu ce contribuţii veniţi de fiecare dată la cultura română, şi din prietenie, şi din diverse considerente. Ce am citit eu mai devreme era dintr-un interviu publicat în octombrie 2020 în revista Bucureştiul literar şi artistic şi transpus într-o carte pe care am realizat-o împreună acum trei ani, Seniorii literaturii noastre, vol. IV. V-aş ruga, pentru că totuşi cinci sunt o cifră, să vă pun şi eu întrebarea-şablon care se punea în alte condiţii, dar eu o pun în condiţii culturale: ce aţi făcut în ultimii cinci ani?
D.G.: Recuperez ceea ce am pierdut în tinereţe din motive istorice şi o fac acuma, la sfârşitul traseului. Am avut cinci ani foarte importanţi. În 2020, am oprit revista Ciripit de păsărele, care purta numele piesei mele cu care am debutat în 1978, la Teatrul de Comedie, cu Stela Popescu şi Iurie Darie, o distribuţie extraordinară, care s-a jucat de 105 ori cu săli pline, fiind oprită datorită emigării din ţară a lui Lucian Giurchescu şi a doamnei Vasilica Tastaman, care juca în piesă, dar şi a unor contexte din anii ’80, revistă pe care unii esteţi, supraintelectuali, foarte exigenţi, ziceau: „Ce-i aia «Ciripit de păsărele»?”. Le comunic că este un limbaj comic pe care eu îl folosesc, care are o tehnică a lui aparte. Nu e o ciripeală de mahala, nu e o ciripeală de spionaj! Nu! Este un mod de comunicare misterios. Această piesă s-a numit iniţial Margareta neagră, deci avea o tonalitate tragică. Când am adus-o la Teatrul de Comedie în 1976, am declarat că, cu 13 ani înainte, am avut onoarea şi şansa să fiu invitat de Radu Beligan, care mi-a contractat prima mea piesă, pe care o am şi nu este nici publicată şi nici jucată, care se numea Hoţii de monumente. Ţin minte că Beligan a semnat un contract şi eu eram lângă el. Eram foarte, foarte tânăr, puteam să debutez ca şi Caragiale la 23 de ani, dar sorţii nu au fost de partea mea. Ce se întâmplase la Teatrul de Comedie? Teodor Mazilu fusese interzis de Ceauşescu, care nu era secretarul general, era secretarul cu propaganda C.C. al PCR, şi el s-a dus să vadă Proştii sub clar de lună, care nu avea un caracter politic. În piesa lui Mazilu nu se spune că proştii sunt nomenclaturiştii şi el îşi luase toate măsurile de a avea un limbaj dual. Ceauşescu, care nu era deloc prost, era antipatic, dar nu era prost, a sesizat substratul cine sunt proştii şi a oprit piesa. E foarte important de ştiut că eu am văzut premiera – primul spectacol – a lui Teodor Mazilu din ’63 şi am avut ocazia să păstrez acel program istoric, pe care i l-am dat acum câteva luni fiicei domnului Teodor Mazilu, care e singurul dramaturg pe care nu l-am cunoscut personal, şi i-am şi povestit ce am trăit eu secant cu Mazilu. Radu Beligan voia să-l recupereze şi i-a cerut o piesă nouă. Piesa aceasta s-a numit Somnoroasa aventură şi, în timp ce eu semnam contractul cu Radu Beligan, toată atenţia Teatrului de Comedie, în momentul maxim, cu B. Elvin, consilier literar, şi aşa mai departe, era focusată pe Mazilu. Piesa mea, Hoţii de monumente, venea cu un anumit limbaj special şi mi s-a dat o listă de observaţii. Eu scriu foarte repede, mă descarc şi văd comic tot ce se întâmplă în jurul meu, deşi n-am deloc haz când vorbesc, am haz când scriu. Şi am fost convins că într-o zi, a doua zi, vin cu piesa şi n-am putut timp de un an să mă supun rigorilor care mi s-au dat, celor 11 observaţii. Nu ştiu de ce nu m-am dus la Elvin, să am cu el o discuţie, dar nici el nu m-a chemat, deşi, în programul de sală ultraluxos al Teatrului de Comedie, pe care îl am acasă, m-a prezentat ca fiind o promisiune reală în câmpul dramaturgiei. Aşa de ruşine mi-a fost, încât, timp de 13 ani, eu nu am mai intrat în Teatrul de Comedie, decât ca spectator, şi foarte umilit de mine însumi, că n-am fost în stare să valorific un contract al lui Radu Beligan, care mi-a dat şi 3000 de lei. Eram atât de sărac, încât, în capul meu, aceşti 3000 de lei au fost ca şi cum ai arunca apă pe nisip şi dispare apa imediat. Mă gândeam că trebuie să dau şi banii înapoi şi n-aveam cum să fac acest lucru. Şi au trecut 13 ani… În curând, voi scoate o carte, Hipnoza comediei. Viaţa mea fabuloasă în teatru, între dramă şi comedie, în care chiar explic nişte lucruri foarte, foarte interesante, de pildă, care e deosebirea între mine şi Teodor Mazilu, de ce sunt critici care spun că semăn cu Mazilu. Nu semăn cu el şi nici cu Băieşu. Băieşu este epic, eu nu sunt epic. Teodor Mazilu este genial prin monologuri, eu nu scriu monologuri, deci nu poate fi o asemănare decât că amândoi – sau toţi trei şi încă alţii de lângă noi, Mihai Ispirescu, Mircea M. Ionescu şi alţii – vedem lumea comic şi o redăm comic. Este singura asemănare. Dar mă întorc la Ciripit de păsărele. După 13 ani, când debutasem la Braşov cu Nuntă cu dar, într-o seară de Moş Nicolae, ţin minte precis treaba asta, am trecut peste ruşinea pe care eu o trăiam şi m-am dus la Teatrul de Comedie, pe un moment de furie interioară, şi am dat noua piesă, Margareta neagră. Era o altă conducere, nu mai erau cei pe care îi cunoşteam, şi eram destul de agresiv, dar şi speriat. Nu îl cunoşteam pe Giurchescu, era monstru sacru, montase Rinocerii la Paris, era într-o epocă fantastică, şi Giurchescu mi-a citit piesa şi mi-a zis: „Schimb-o!”. Mi-a citit şi Hoţii de monumente şi mi-a zis: „Domnule, te felicit că e încă actuală după 13 ani, dar nu o putem juca!”. Eu nu l-am întrebat de ce şi îmi pare rău. Şi aşa s-a născut Ciripit de păsărele.
F.P.: Acuma, dacă îmi daţi voie, aş face o paranteză pentru telespectatorii mai tineri, care nu ştiu cum stăteau lucrurile atunci. Stăteau foarte grav din punct de vedere al cenzurii. Atenţia organelor de partid şi de stat era focusată în principal pe film şi pe teatru destul şi pe carte, nu mai vorbesc de lucru ăsta, aşa încât foarte greu se pătrundea prin furcile astea caudine ale cenzurii. Circula şi un banc, dacă vă mai amintiţi… „Ce este o piesă de teatru? O piesă de teatru este un stâlp care a fost brad şi a trecut pe la cenzură şi din brad a devenit stâlp.” Cam aşa se traducea treaba. Foarte multe lucruri…
D.G.: Da, sunt multe întâmplări. Mie mi s-a tăiat replica „vizigoto!”. Au fost trei vizionări şi replica era banală. În loc să îi spună într-un scandal conjugal „tâmpito!” sau cum se vorbeşte în realitate, eu am ales o cale elegantă şi am zis „vizigoto!”. S-a oprit spectacolul şi au analizat ce înseamnă „vizigoto!” şi s-au dus la ideea că sunt ungurii şi au scos cuvântul „vizigoto!”, întâmplare povestită de Sanda Manu.
F.P.: Adevărul îl ştiţi mai bine decât mine.
D.G.: Deci, era un fapt absurd.
F.P.: Unii făceau exces de zel şi în cenzura asta şi se legau chiar de cuvinte, nu numai de desfăşurarea piesei, de conflictul dramatic şi aşa mai departe. Se făcea exces de zel şi de aici paguba spre dramaturgie, spre cultură, pentru că multe piese şi multe filme erau oprite, cenzurate, tăiate. Aţi depăşit cu bine momentul ăla…
D.G.: Da, l-am depăşit.
F.P.: Vă puteţi număra printre dramaturgii care au avut, să zic, un dram de noroc, că li s-au jucat nişte piese atunci.
D.G.: Categoric! Şansa joacă un rol în viaţă, în general, şi în teatru, în mod special, extraordinar, dar ăsta este un subiect lung. Dar eu nu m-am depărtat de subiect cu această paranteză, care mi s-a părut interesantă, că am şi scris-o acum câteva zile, ca să se ştie. Am oprit revista Ciripit de păsărele şi zic: „Dacă nu vă place Ciripitul, dacă e derizoriu, deşi nu era, era o revistă foarte bine gândită, îl transform în Rinocerul!”. Şi revista Rinocerul a prins. Nu şi-a mai permis nimeni să o ia în derâdere!
F.P.: Ei bine, se părea că se făcea şi un oarecare paralelism între Rinocerii lui Eugen Ionescu, jucată la Teatrul de Comedie, şi titlu.
D.G.: Da, deci mă întorc. Mie îmi place să fac nişte paranteze. Mă întorc la ultimii cinci ani… Deci, în toamna lui 2019, am înfiinţat această revistă, care a mers pe experienţa lui Caragiale. Eu mă gândesc la Caragiale foarte mult, şi ca dramaturg nefericit, şi ca dramaturg batjocorit, şi ca dramaturg alungat etc. etc.
F.P.: În cele din urmă, recunoscut şi apreciat ca atare.
D.G.: După ce a murit…
F.P.: Mi-aş permite să spun că, în ce vă priveşte, dumneavoastră sunteţi recunoscut, apreciat ca atare încă din timpul vieţii; nu e nevoie să vină posteritatea să facă dreptate.
D.G.: După moartea lui Caragiale, vedeta nu era el, era Mihail Sorbul, cu Patima roşie, dar trecem peste chestia asta…
F.P.: Apropo de Rinocerul, pentru că tot aţi adus acest afiş frumos aici… Anul trecut, dumneavoastră aţi dat şi Premiile revistei Rinocerul. Multă lume s-a mirat atunci că aţi dat multe premii, dar eu nu m-am mirat, pentru că dumneavoastră sunteţi omul care recunoaşte meritele tuturor, şi ale actorilor, şi ale regizorilor, şi ale scenariştilor, şi ale publiciştilor culturali, şi aşa mai departe. Sigur că n-aţi avut posibilitatea să remuneraţi în bani sau în altceva, dar, pe cât v-a stat în putinţă, aţi oferit revista, aţi oferit o diplomă care, până la urmă, e mult mai importantă. Banii se primesc, se cheltuiesc, se duc, dar diploma aceea rămâne, sufleteşte şi spiritual, un document minunat pentru cei care au primit-o.
D.G.: Vreau să vă spun că la asta m-am gândit. Caragiale, şi el într-un moment de furie, cum am fost şi eu, a scos revista Claponul. El a scris-o complet şi au apărut şase numere. Eu am făcut cu Rinocerul peste 60 de numere şi revista e foarte, foarte amplă, are cam 70-80 de pagini. Dacă mergem la Academie, vom vedea că Academia Română n-are decât cinci numere. Eu sunt convins că peste 50 de ani sau peste 100, revista Rinocerul va exista şi va interesa, întrucât ea a fost focusată ca un punct de vedere dramaturgic, în primul rând. Revistele le fac criticii în general.
F.P.: Hai să dezvăluim telespectatorilor de unde v-a venit ideea să daţi acest titlu şi nu altul. Puteaţi să-i ziceţi oricum altfel.
D.G.: V-am spus, a fost o chestie de inspiraţie pură, dar să nu părăsim ideea cu ce am făcut în ultimii cinci ani.
F.P.: Vă rog!
D.G.: Deci, am făcut această revistă, am impus-o în spaţiul public, nu am ţinut cont de nicio prejudecată, am lăsat ostilii să creadă ce vor ei, că sunt bătrân, că sunt expirat, că sunt nostalgic etc. Eu nu mă simt deloc aşa. Am forţă de creaţie încă foarte puternică.
F.P.: Nu, dar, cel puţin din ecourile pe care le-am văzut, a fost primită bine!
D.G.: Intenţionat am dat multe premii, pentru faptul că am constatat că sunt multe merite, mulţi oameni au merite şi îşi doresc ca cineva să le vadă, or noi trecem nepăsători. Şi din experienţa vieţii mele, am constatat că trecem peste cadavre, trecem peste merite, trecem peste premii. Se dă premiul „I. L. Caragiale” al Academiei Române, pe care l-a luat fiica mea, ca să dau un exemplu, pe care nu l-a luat nici Caragiale. Credeţi că a chemat-o vreo televiziune s-o întrebe ceva? Nu! Eu am luat premiul de dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România, acordat de Nicolae Manolescu, şi, în afara respectului colegial al criticilor importanţi care au fost acolo, m-a chemat vreo televiziune? Nu! Când m-a chemat o televiziune? M-a chemat foarte scurt când Teatrul Naţional, şi îi mulţumesc lui Mircea Rusu în mod special şi lui Mihai Lungeanu, pentru că a realizat un spectacol, şi scenic, şi radiofonic, nu ce trebuia, dar a fost ceva, Ultima cafea cu Iuliu Maniu, şi acest spectacol a fost iarăşi o realizare foarte importantă a ultimilor cinci ani. Că, cum-necum, la matineu sau nu ştiu cum, totuşi am apărut în repertoriul Teatrului Naţional. Nu vreau să dezvolt acest subiect.
F.P.: Apropo de Teatrul Naţional şi de subiectul pe care nu vreţi să-l dezvoltaţi, eu v-aş provoca pentru o altă întrebare. În ziua de astăzi, e greu pentru un dramaturg să ajungă pe o scenă importantă, nu zic pe o scenă de club, dacă mai există cluburi în uzine sau în şcoli, aia contează mai puţin, dar pe o scenă importantă, la un teatru naţional sau la un teatru municipal, e greu unui dramaturg să ajungă?
D.G.: Ia uitaţi ce am scris eu pe coperta 4 a volumului Ciripit de păsărele, republicat în anul 1995, acum 30 de ani: „La aniversarea unei comedii, n-am intuit infernalul drum al textului de teatru românesc spre o scenă. Revoluţia n-a uşurat drumul, ci l-a complicat. Cine are nevoie de comedie? Numai publicul, care este sătul de drame. Ni se joacă o farsă”. Ni se dă iluzia că dramaturgia românească, comedia românească este importantă. Ea nu este importantă, ea nu apare la televiziuni. Dramaturgii, comediografii în viaţă nu sunt solicitaţi la televiziuni, acolo sunt nişte arende, sunt nişte închirieri de spaţii, de glorie, de privilegii. Ne hrănim cu comediile şi cu scheciurile formidabile din perioada cenzurii. Este ceva foarte grav. Cică „jucăm o piesă”. Piesa e dramă, piesa e comedie, piesa e comedie uşoară, e farsă, e satirică. Piesele mele satirice, cu care eu voi rămâne, sper, sunt realizate în perioada 1990 – 1999. E vorba în principal despre Valsul lebedelor, jucată pe scenă, la radio şi la televiziune, există aceste înregistrări şi ele s-au dat la Radio România Actualităţi, la Radio România Cultural, la Radio România Internaţional. Eram în Damasc, într-o misiune oficială, şi am picat chiar în ziua în care personalul Ambasadei române din Damasc asculta Valsul lebedelor la radio. A fost o bucurie pentru mine extraordinară, dar n-a fost singura. Dar teatrele nu sunt interesate, să zică, de exemplu: „Dom’le, mai trăieşte Mihai Ispirescu? Da! Ce-a mai scris omul ăsta?”.
F.P.: Şi cum vă explicaţi lipsa asta de atenţie a teatrelor faţă de autorii importanţi pe care-i avem, că-i avem?
D.G.: N-aş vrea să intru în detalii, nici timpul nu ne permite.
F.P.: O apreciere generală. Şi eu am o explicaţie, o am pentru mine. Aş vrea să am şi de la dumneavoastră explicaţia, nu trebuie să ne ferim de nimic.
D.G.: Mă puneţi în dificultate.
F.P.: Nu, nu vă pun în nicio situaţie delicată.
D.G.: Pentru faptul că nu există viziune, o dată. Şi doi, nu există generozitate, nu există interes. Vreţi să vă spun câţi bani am câştigat eu în teatru înainte de 1989, când nu eram membru al Uniunii Scriitorilor, că am devenit după 1990? Nu vă spun. Ştiţi câţi spectatori am avut eu, oprit, cenzurat şi atuncea şi dat la o parte? Am făcut un calcul: în jur de 100.000 de spectatori! La Sala Polivalentă, Fluturi de noapte s-a jucat cu 2000 de spectatori – trăieşte Claudiu Istodor, să fie sănătos, şi îşi aminteşte, şi alţi actori, Paul Chiribuţă, Coca Bloos etc. –, în condiţii grele, şi de sabotaj interior, şi de sabotaj exterior. Eu voiam să fiu jucat la „Bulandra”, dar ei au băgat-o la Sala Polivalentă, şi m-a întrebat un dramaturg: „Tu scrii pentru bani?”. Ce era să-i spun, că voiam să fiu pe scena de la „Bulandra”? Nici azi nu am ajuns acolo, deşi stau la doi paşi de acest teatru. E un teatru atât de nobil şi noi suntem atât de mici, încât nu ne putem pune asemenea întrebări naive, trebuie să le suportăm în linia de umilinţe care l-au marcat şi pe Camil Petrescu, despre care ştim foarte bine ce a păţit şi cu piesa Mioara, şi că n-avea bani de medicamente, şi că nu era jucat, nu-i jucat nici acuma cât trebuie, o dată la zece ani. Piesele lui sunt formidabile, Act veneţian, Suflete tari etc. Deci, nu-i o chestie nouă treaba asta. Dar ce are epoca aceasta foarte bun? Are două lucruri foarte bune. În primul rând, s-a democratizat teatrul ca instituţie şi avem o sumedenie de teatre particulare foarte bune. Fiica mea, Alexandra Ares, care are doctoratul în teatrul american, îmi spune: „Măi tată, nu se poate! Am văzut nişte spectacole fantastice, dar nu vine lumea la ele, că nu ştie!”. N-au bani, nu plătesc actorii. Deci, în subteran, există o suprafaţă, un teritoriu de inteligenţă românească în generaţia tânără, care este liberă să facă ce vrea, teatru în orice formulă, care nu exista înainte, fenomen care are şi o parte negativă, că sunt atât de mulţi buni, încât e foarte greu să se cearnă vârfurile.
F.P.: Da, să se facă o selecţie.
D.G.: Dar este un teatru liber, un teatru în care se spune, e un teatru în stil american. În Statele Unite, unde am fost, am avut lansări de carte, la care au fost prezenţi Andrei Şerban, Liviu Ciulei, Nina Cassian. Oamenii nu ştiu chestiile astea…
F.P.: Bine, ce spuneţi dumneavoastră acuma atrage o altă întrebare…
D.G.: Acolo este foarte simplu. Dramaturgul, de pildă, eu fac o lectură cu ultima piesă la mine acasă, vin cu nişte băutură, bere sau ceva de genul ăsta, piesa se citeşte, eu iau observaţiile, le fac şi a doua zi un teatru mi-a preluat textul. Să nu credeţi că Sam Shepard, despre care fata mea a scos o carte care a luat premiul Uniunii Scriitorilor, era un favorit al sorţii. Nu, era un beneficiar al spiritului american, care nu tărăgănează lucrurile, care n-aşteaptă să moară Sam Shepard ca să-l joace, îl joacă imediat şi, dacă nu iese bine piesa, asta nu-i nimic, va fi bine cealaltă piesă. Adică noi n-avem acest spirit.
F.P.: Absolut! Se pune şi problema publicităţii. Sunt piese extraordinare, după cum spuneţi şi toată lumea recunoaşte treaba asta, dar nu există publicitatea de care ar avea nevoie, pentru că, degeaba, dacă o piesă foarte bună se joacă la Piteşti, cum s-a şi întâmplat, de fapt, şi la Baia Mare nu se ştie că s-a jucat şi că a avut succes şi aşa mai departe, şi nu sunteţi unicul caz…
D.G.: Da, aicea intrăm într-o altă zonă. Dictatura ceauşistă s-a transformat în dictatura farmaceutică, ca s-o spunem drept. De ce sunt eu obligat să-l suport pe Ceauşescu în formă farmaceutică de 1000 de ori pe zi?! De ce?! Daţi-mi un răspuns!
F.P.: Detaliaţi puţin în ce constă.
D.G.: Dacă scriu o piesă, credeţi că se va juca? Nu se va juca, că nu convine! A apărut o altă cenzură, foarte subtilă, şi este un răspuns pe care vi-l dau dumneavoastră acuma. Cenzura, care zice: „Nu mă interesează, nu-l văd, nu mă implic, de ce să-l joc p-ăsta? E agresiv, e nu ştiu ce, mi-e antipatic, nu-mi place de el! De ce? Păi, am atâtea piese!”.
F.P.: Păi, şi atunci, directorii de teatru care hotărăsc chestia asta sunt, la rândul lor, nişte mici dictatori, nişte tipi care impun anumite termatici, anumiţi autori.
D.G.: Vă rog să-mi daţi şi mie un nume de comediograf român pe care l-aţi văzut dumneavoastră jucat în România, în condiţii normale, adică de respect, nu să se umble în text.
F.P.: Păi, nu pot să vi-l dau, că nu-l am, nu există!
D.G.: Nu există! Mai e şi o altă problemă, dramaturgul e una şi comediograful e altceva.
F.P.: Mai e şi o altă problemă pe care noi am mai discutat-o şi cu alţi invitaţi aici: problema teatrelor care preferă nişte piese de gust îndoielnic şi de valoare scăzută, dar să fie străine, argumentând că au rating.
D.G.: Da, asta a fost întotdeauna, asta a fost şi acum 100 de ani.
F.P.: Dar eu cred că şi Dinu Grigorescu ar avea rating, dacă s-ar pune problema ratingului, şi alţi dramaturgi la fel, şi Candid Stoica, şi câţi or mai fi.
D.G.: Da, intrăm în nişte detalii şi nu vreau să par nici văicăreţ, nici contestatar.
F.P.: Nu, nu, nu, discutăm nişte realităţi. Eu le privesc, să zic aşa, cu ochii spectatorului. Nu mă implic, că n-am cum. Eu nu ştiu teatru.
D.G.: Am făcut tot ce am putut face. O să vă povestesc acum aventura mea de la Paris, unde am avut acordul Primăriei Parisului pentru Le Gazouillis des oiseaux, semnat de Direcţia Internaţională a Primăriei din Paris. Am să vă arăt mail-ul pe care mi l-a trimis reprezentantul Arondismentului numărul 4 din Paris, ultracentral, în care mă anunţă că întâlnirea mea cu presa va avea loc în acest spaţiu, mi-a trimis şi fotografia spaţiului, şi lucrurile au fost blocate de Ambasadă, în situaţia în care Institutul Cultural Român, condus de domnul Zamfiroiu, aprobase să sprijine proiectul, în condiţiile în care francezii nu cereau niciun ban, decât participarea. Era un actor român, Dorel Iacobescu, şi o distribuţie întocmită la Paris, casting deja făcut. Piesa mea, Le Gazouillis des oiseaux, care se traduce în clipa asta la Paris pentru a treia oară, fusese predată tuturor primelor doamne din Franţa, începând din anul 2013, o are şi doamna Macron primită la Salon du Livre.
F.P.: Deci, vi se pare normal să aveţi audienţă mai mare în străinătate, respectiv la Paris, decât la Bucureşti sau la Baia Mare? Vi se pare normal? Mie nu mi se pare!
D.G.: Vreau să vă spun că francezii s-au enervat când au văzut că eu nu sunt sprijinit din România. Era perioada Băsescu, ca s-o spun clar.
F.P.: Poate că s-au mai schimbat lucrurile sau urmează să se schimbe. Poate se vor mai schimba lucrurile.
D.G.: Tipul avea umor. Mă rog, nu e el implicat în chestia asta. Dar în locul consulului, care era un tip pregătit, a venit o doamnă care a cerut şi un film. S-a făcut filmul. Parisul a dat cel mai important spaţiu expoziţional, L’Espace des Blanc Manteaux. S-a făcut un film promo. Toate o să apară într-o carte cu documente, cu scrisori trimise în România şi aşa mai departe.
F.P.: Măcar în carte să apară…
D.G.: Şi a venit un tip revoluţionar din perioada anilor 2013, cu nişte blugi rupţi, care sunt convins că a spus: „Cine e Grigorescu ăsta? Câţi ani are? Dă-l naibii, dom’le!”, şi n-a dat curs, până s-a enervat Primăria Parisului. Vorbesc pe baza documentelor, documente în franceză, o corespondenţă fantastică!
F.P.: Vă cred!
D.G.: Dar dacă îţi pun ai tăi piedici, ce pretenţii poţi avea faţă de alţii?
F.P.: E foarte trist că se întâmplă aşa! Dar e bine că o spuneţi, că o scrieţi într-o carte. Măcar în cartea dumneavoastră să apară, dacă în spaţiul public nu a apărut pe o altă cale, prin televiziune, prin radio, prin presă.
D.G.: Sunt obligat! Eu, prin destin, lumea ştie treaba asta, am ajutat în jurul meu în stânga şi-n dreapta, de pe poziţiile pe care le-am avut.
F.P.: E treabă recunoscută, când lucraţi la primărie, i-aţi ajutat pe mulţi.
D.G.: Nu mă văicăresc, dar m-aţi întrebat de condiţia dramaturgului contemporan. Câtă vreme sunt în viaţă, sunt contemporan.
F.P.: Dar apropo de lipsa asta de apetenţă a teatrelor pentru autori, ce părere aveţi despre aşa-zisul teatru de lectură, că se practică şi ăsta?
D.G.: E foarte bun teatrul de lectură! Ies din sfera întrebării dumneavoastră. Ministerul Culturii este preocupat. Toţi miniştrii pe care i-am cunoscut au fost oameni de cultură. Au recunoscut meritele. Radu F. Alexandru a primit un ordin foarte important acum un an. Sunt finanţate şi reviste. Şi revista Rinocerul, anul trecut, a avut o finanţare, dincolo de aspectul contabil care a fost năucitor, dar a fost o deschidere. Teatrele au finanţări. Păi, asta e foarte important! În Franţa, cine are finanţare? Comedia Franceză şi cu asta punct. Dar sponsorii noştri dau la fotbal, dau în altă parte. Când aud sumele alea considerabile care se câştigă, adică piciorul e mai important decât creierul, domnule! Şi treaba asta este acceptată!
F.P.: Păi, cum, că statul câştigă?! Fie şi numai din biletele la spectacol câştigă nişte bani.
D.G.: Teatrul independent nu are sprijin. Nimeni nu-ţi dă niciun ban dacă nu are un interes. Asta este legea, legea practică.
F.P.: Dar ar mai fi şi sponsorizările…
D.G.: Foarte rar.
F.P.: Sunt discutabile…
D.G.: Foarte, foarte rar. Sunt sponsorizări, şi iar nu vreau să intru în comparaţii, date de către stat. Asta-i altceva. Când dă statul, statul dă. Statul român dă, e preocupat, dar nu-i suficient. Aici este problema.
F.P.: Şi cum aţi vedea lucrurile? Ce ar trebui să mai facă?
D.G.: Nu ştiu, e vorba de o schimbare de mentalitate în general şi trebuie generozitate. Nimeni în spaţiul public nu vorbeşte despre generozitate, dar absolut nimeni, în schimb toate subiectele.
F.P.: Bine, acuma, eu am constatat că, de fapt, şi generozitatea de care spuneţi, şi solidaritatea de breaslă, şi colegialitatea au dispărut.
D.G.: Da, aşa este.
F.P.: Parcă şi-a băgat dracu’ coada şi astea au cam dispărut. Scriitorul s-a însingurat, dramaturgii stau la masa lor şi scriu şi trăiesc iluzia că vor ajunge unde vor ajunge, unde îşi doresc, şi aşa mai departe. Nu ştiu ce se întâmplă la compozitori şi la pictori, dar şi ei sunt amărâţi, pentru că pictorii au probleme cu materialele, cu preţurile de acuma şi cu multe altele. Dar văd că v-am adus pe un teren unde v-am agitat. Hai să ieşim de acolo, să ne liniştim puţin şi să vorbim despre cărţile publicate de Dinu Grigorescu în ultima vreme, că ele sunt aici pe masă, mai sunt şi acasă…
D.G.: Nu, nu prea le-am scos, le am încă în manuscris, că am probleme foarte mari cu corectura. Nu am talentul de a piguli. Eu pot să acopăr lucruri foarte importante pe teritorii largi. Şi am cărţi întârziate pe care mă tot chinui să le termin şi cred că o să scot această Hipnoza comediei, acesta este titlul cărţii, c-am plecat de la ideea că trăim toţi sub hipnoze. Fotbaliştii sunt sub hipnoza fotbalului, medicii chirurgi sunt sub hipnoza chirurgiei, nu-i scoate nimeni de acolo. Eu am intrat brusc la 19 ani în hipnoza comediei, nu a teatrului în general, într-un moment pe care l-am şi scris în cărţi şi e cunoscut. Deci, la 19 ani eram la Sinaia, unde venea teatrul rar, citeam foarte mult, mă interesa istoria foarte mult, teatrul mai puţin, şi am văzut un spectacol. El se numea Jocul de-a vacanţa. Trupa de teatru se numea Teatrul de amatori al Poştei Române, cu necunoscuţi în distribuţie. Unul din necunoscuţi se numea Gheorghe Dinică. Cu el am vorbit acest subiect în anul 2002, la Târgovişte, când revista Teatrul azi, condusă de regretata Florica Ichim, i-a publicat monografia şi m-am trezit lângă Gheorghe Dinică, unul lângă altul, la un pahar de şampanie, şi i-am amintit de acest spectacol. El a fost şocat şi m-a întrebat: „Da’ de unde ştiu eu că ai văzut spectacolul ăla?”, şi eu i l-am povestit şi i-am spus şi cum era îmbrăcat. Dinică a rămas înnebunit, m-a luat şi m-a îmbrăţişat şi eu i-am spus: „Dom’ne, ştii ce am făcut eu a doua zi? M-am dus în librăria din Sinaia, am cumpărat volumul lui Sebastian şi de atuncea până acuma am scris nonstop, cu excepţia anului ’77, cu seismul ăla catastrofal în care am fost implicat, cu toate cadavrele alea, restul am scris continuu”. Şi el mi-a spus: „Da’ ştii ce am făcut eu? Am dat examen la Teatru fără să am studii şi am intrat!”. Acuma realizez că eu am intrat într-o hipnoză. Dacă vine unul acuma şi-mi dă un milion de dolari să fac altceva, nu mă interesează! Mă interesează piesele mele, că piesele mele rămân în biblioteci şi nu ştiu cât timp, dar milionul l-am cheltuit.
F.P.: Exact ce discutam mai devreme.
D.G.: Exact ceea ce vorbeam. Şi în această carte îmi povestesc toate experienţele şi e o carte greu de scris, drept dovadă că nu vreau să par nici milog, nici să mă scuz şi trebuie să am un ton ca şi cum n-aş fi eu, dar comunic nişte experienţe.
F.P.: Păi, nu puteţi să nu vă implicaţi…
D.G.: Da, dar e vorba de tonul în care o spui.
F.P.: Pentru că aţi cunoscut nişte nume, aţi cunoscut nişte celebrităţi, aţi cunoscut fel de fel de personaje, şi mai bune, şi mai rele, şi mai frumoase, şi mai puţin frumoase, şi despre toate lucrurile astea n-o să scrie altcineva decât Dinu Grigorescu, care i-a cunoscut îndeaproape şi s-a mişcat printre ei şi aşa mai departe.
D.G.: Corect! Dar şi alţii…
F.P.: Eu am citit câteva articole de evocare şi am rămas foarte încântat, am zis: uite, domnule, asemenea scrieri ne interesează, pentru că, sigur, opera e foarte importantă, recunoscută astăzi sau recunoscută mai târziu, rămâne opera, cum aţi spus dumneavoastră, rămâne în bibliotecă, poate un teatru vă redescoperă şi vă pune în scenă, dar, până la urmă, pe cititor, pe mine, ca individ preocupat de lecturi şi de astea, mă interesează şi ce s-a întâmplat dincolo de operă, viaţa autorului, viaţa personajelor lui, pentru că din fiecare operă, spun o banalitate acuma, iese o bună parte din sufletul autorului.
D.G.: Absolut!
F.P.: Aici cred că sunteţi de acord, chiar dacă e comedie, chiar dacă e dramă…
D.G.: Aşa este! Normal! Noi, la Rinocerul, am mers pe cartea generozităţii. Am auzit că: „Păi, dă 80 de premii!”. Da, 80 dau, dacă consider eu! Acuma am dat 70, pentru faptul că descoperim. De pildă, Teatrul din Piteşti. E condus acuma de un mare om de teatru, se numeşte Dan Tudor, şi are şi el „prietenii” lui… „că e Piteşti, că, uite ce, du-te la Sfântu Gheorghe, ce nemaipomenit e!”. Da, e un teatru formidabil, dar să nu comparăm merele cu perele. Ungurii au un alt spirit decât îl avem noi. Teatrul lor e foarte bun şi în cronici l-am susţinut, chiar la scandalul ăsta de acuma, de la Teatrul Naţional, eu am fost de partea ungurilor cu această piesă şi îmi pare bine că n-a fost scoasă din repertoriu! Dar staţi un pic! Ne preocupă şi greu facem treaba asta: cine a murit în luna asta, care e ziua de aniversare şi dăm fotografii, coperţi, că a fost ziua lui Gârbea, că a fost ziua lui Ispirescu, v-am zis din domeniu, că a fost ziua lui cutare, ziua lui cutare… Dvs. ştiţi cine-mi răspunde mie la aceste mesaje primul, ca să nu zic singurul, că nu este singurul? Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop! Şi de la mulţi de acolo n-am primit un telefon sau un mesaj, un „mulţumesc”, în situaţia în care eu vorbesc despre ei.
F.P.: Poate că n-au văzut revista…
D.G.: Nu, staţi puţin, că sunt 60 de numere, nu sunt două numere! Deci, la generozitate se răspunde cu indiferenţă, deja e o chestie de caracter, unde nu poate intra nici Nicuşor Dan, nici preşedintele Americii, e o chestie de caracter!
F.P.: Şi de caracter şi, aş zice eu, de elementară politeţe, pentru că la un mesaj şi de întâmpinare, de urare, de mai ştiu eu ce, trebuie să se răspundă pe măsură.
D.G.: Deci, asta spuneam, trebuie abordat acest subiect al empatiei.
F.P.: Şi eu, la Bucureştiul literar, consemnez aniversările oamenilor…
D.G.: Ştiu, ştiu, aveţi o revistă foarte selectă!
F.P.: Dar la nivel mai general, aşa, este foarte trist că, de pildă, s-au împlinit 135 de ani de la naşterea lui Blaga, s-au împlinit 145 de ani de la naşterea lui Arghezi, nimeni pe nicăieri, doar la Muzeul Literaturii s-a făcut un simpozion, ceva aşa, intern, local, şi în rest nimic.
D.G.: Rinocerul a fost singura revistă care a comemorat 100 de ani de la naşterea lui Valentin Silvestru, care a fost unul dintre cei mai mari cronicari!
F.P.: Absolut!
D.G.: Şi, deşi nu aveam o relaţie foarte bună cu Paul Everac, eu l-am evocat şi i-am făcut şi un portret. Nimeni altcineva. Vedeţi, există şi o laşitate, o laşitate naţională. S-a pus pata pe Paul Everac şi nu mai vorbim nimic despre el, că-i prost, că scrie nu ştiu ce. Da, aşa este.
F.P.: Sunt prejudecăţi, spre marea mea durere şi cred că şi a dumneavoastră, aici ne întâlnim, spre marea noastră durere comună, despre nişte oameni care au îmbogăţit literatura, cultura română şi care au intrat într-un con de umbră pe nedrept, că li s-a pus unora pata.
D.G.: Nu, sunt îngropaţi!
F.P.: Dumneavoastră l-aţi dat exemplu pe Everac, foarte bun dramaturg, am fost şi eu la Podul Dâmboviţei, am văzut ce a făcut acolo. Dincolo de chestia asta, vă mai dau un exemplu. Astăzi, cine mai vorbeşte de Eugen Barbu, care e un mare scriitor?
D.G.: Eu nu l-am cunoscut.
F.P.: Eu l-am cunoscut întâmplător, că i-am fost redactor la o carte, dar nu asta e problema. Problema e că s-a pus pata şi pe el, ca şi pe alţii.
D.G.: Contează opera, din punctul meu de vedere.
F.P.: Opera, absolut! Peste 100 de ani, nimeni nu va mai şti ce păcate a avut Barbu şi ce păcate a avut Everac, sau Dinu Grigorescu, sau altcineva. Opera! Dacă opera comunică ceva, bine, dacă nu, la revedere!
D.G.: Absolut! Este şi prea multă operă la un moment dat, poate sunt prea mulţi artişti, poate nu e necesar să fie atâţia artişti.
F.P.: Aici vă spun iar o banalitate. Timpul discerne ce rămâne, cum rămâne.
D.G.: Nu, toţi oamenii, oamenii viitorului! Timpul e abstract.
F.P.: Acum trei săptămâni, am fost la Festivalul Internaţional „Alexandru Macedonski”, la Craiova. Au început să-l redescopere pe Macedonski, lăsând la o parte prostia aia a lui cu epigrama către Eminescu. Domnule, descoperă că Macedonski este un precursor al moderniştilor de astăzi.
D.G.: Absolut că da!
F.P.: Dar a fost trecut într-un con de umbră că l-a atacat pe Eminescu!
D.G.: Dar ştiţi cum a plecat el în posteritate? A plecat cu şuturi în fund, iertaţi-mi expresia!
F.P.: Da, absolut, absolut!
D.G.: Şi acuma e membru al Academiei Române. Sigur, era altceva…
F.P.: Adică el era batjocorit din viaţă. Ion Iancovescu, la un moment dat, l-a caricaturizat într-o piesă aşa şi aproape că au ajuns la bătaie. În cârciumă, la cafenea, la Capşa, la un moment dat, au apărut doi indivizi şi au întrebat: „Unde-i Macedonski?”. „Păi, zice, e ăla de la masa aia!” S-au dus şi au început bătaia. Zice: „Tu l-ai criticat pe Eminescu?”. Dă-i bătaie, nu ştiu ce, toată cârciuma era-n învălmăşeală, până când a venit cineva şi i-a despărţit. Dincolo de anecdotica asta biografică, cum ziceam amândoi şi cum sunteţi şi dvs. de acord, rămâne opera.
D.G.: Da, da.
F.P.: Şi, slavă Domnului, în ce vă priveşte, aveţi o operă, că îmi permit să spun că, chiar dacă după ce ne despărţim, n-aţi mai scrie un rând, dumneavoastră rămâneţi în istoria literaturii.
D.G.: Nu ştiu, o să vadă tinerii.
F.P.: Dar e bine că aveţi conştiinţa că v-aţi făcut datoria, că aţi şi sporit talentul pe care vi l-a dat Dumnezeu şi că v-aţi luptat, sunteţi un luptător.
D.G.: Ce am mai vrut să vă spun despre formatul online al acestei reviste… Cronica apare imediat. Deci, a avut loc spectacolul, noi noaptea scriem cronica şi a doua zi, cel târziu a treia zi, ea apare în online. Vreau să vă spun, de pildă, că cronica spectacolului Imperium, de la Teatrul independent Avangardia, cu doamna Maia Morgenstern, a avut 4000 de cititori! 4000! Deci, 4000 au citit Rinocerul prin cronica pentru doamna Maia Morgenstern!
F.P.: Vedeţi? Dincolo de nemulţumirea şi revolta fireşti de altfel, aveţi şi nişte satisfacţii.
D.G.: Da, sigur că da!
F.P.: Aveţi nişte mulţumiri. Pe acest ton de optimism, simt nevoia să încheiem discuţia, pentru că din regie mi se face semn că au trecut aşa de repede 45 de minute, că nu-mi vine a crede!
D.G.: A fost o discuţie dinamică.
F.P.: Dar nădăjduiesc să ne revedem cât de curând, să continuăm discuţia.
D.G.: Teatrului Naţional trebuie să-i mulţumesc, în primul rând, pentru spectacole. Este o uzină formidabilă! Când intri în Teatrul Naţional şi pe urmă intri în alte teatre, parcă vezi un decalaj aşa foarte, foarte mare. TNB ne-a sprijinit ‒ nu-mi place cuvântul ‒, ne-a respectat pentru faptul că, deşi eram o revistă la început, ne-a asigurat cadrul pentru a face trei gale ale acestei reviste, lucru care a contat în prestigiul acesteia.
F.P.: Să dea Dumnezeu să-şi facă un obicei din asta! Stimaţi telespectatori, aceasta a fost emisiunea de astăzi, acesta a fost invitatul nostru şi, nu pentru că o spun eu, cred că aşa s-a întâmplat, e o emisiune, cum se zice mai de curând, de colecţie, o emisiune de excepţie, care sper să vă fi mers la suflet! Vă mulţumesc pentru atenţie! Vă mulţumesc şi dumneavoastră, domnule Grigorescu, pentru revedere şi pentru vorbele frumoase!
D.G.: Şi eu şi vă doresc numai sănătate şi să ne revedem!
F.P.: Să sperăm!
Transcrierea şi adaptarea interviului TV: Vlad LUNGU
(Foto: captură foto Facebook TeleMoldova Plus)
Cafeneaua literară
emisiune TV ‒ TeleMoldova Plus, 11 iunie 2025
Dramaturgia ‒ de la text la jocul scenic
Invitat: Dinu Grigorescu, dramaturg, poet, prozator, critic teatral, jurnalist cultural
Moderator: Florentin Popescu, poet, prozator, critic şi istoric literar, jurnalist cultural
