Ziua a doua a Festivalului Independent La Mustaţă marchează revoluţia din teatrul contemporan şi mutarea accentului de pe cuvânt pe imagine. Acesta va fi teatrul viitorului.
El Muro
Trupa de actori-balerini Victory of Art ne-a oferit 120 de minute încântătoare, spectacolul prezentat, El Muro, având ca mesaj că imaginea învinge cuvântul şi epicul devine al imaginii, un mesaj de viitor pentru dramaturgie.
Spectacolul transmite mesaje foarte puternice, nefolosind cuvinte sau silabe, şi dezvăluie universuri umane formidabile: zidurile dintre noi şi zidurile din interiorul nostru şi demolarea lor, lupta cu viaţa, lupta cu moartea, lupta de supravieţuire, lupta între rase şi între religii, unitatea globală a omenirii, frumuseţea dragostei şi a apropierii între fiinţele umane, demagogia politicienilor, umanitatea oamenilor simpli dincolo de orice ziduri.
Imagine, muzică, nevroză…
O scenă antologică este cea din cimitir în care balerinii se transformă în morţi şi mâinile lor întinse formează crucile, iar o femeie îşi caută iubitul printre morţi, îi găseşte haina şi o îmbracă şi astfel se pulverizează zidul dintre viaţă şi moarte.
O altă scenă antologică este cea a lăcomiei umane în care toţi actorii pronunţă un singur cuvânt, vreau, şi apare un zid de cutii.
Alte scene care atrag atenţia: omul care desparte oamenii, dar oamenii sunt legaţi unul de altul, spargerea zidului dintre civilizaţii, femeia cu balon care sparge zidul uterin.
Finalul este apoteotic: cei 10 actori sparg un zid şi ajung la aplauzele publicului.
Montarea beneficiază de o regie (Paul Cimpoieru) şi o coregrafie de o expresivitate ultramodernă a noii generaţii inteligente şi care ştie ce are de făcut: să spargă zidurile.
O noapte furtunoasă
O revelaţie plăcută a fost şi O noapte furtunoasă, într-o montare spectaculoasă a unor tineri foarte talentaţi. În sfârşit, o piesă românească tratată cu respect, cu entuziasm, dar tinerii interpreţi nu ştiau că această Noapte furtunoasă era, de fapt, a patra variantă scenică, nu cea princeps a lui Caragiale, ceea ce am ţinut să le şi comunic, şi că în epoca lui, exact ca în epoca noastră, piesa românului Caragiale nu mai era jucată şi nici respectată, deoarece deranja Garda civică, un fel de strămoş al SRI-ului de astăzi, de care nu te poţi atinge într-o comedie satirică, că nu ţi-o joacă nimeni.
Montarea este de bun-simţ, cu respect pentru tradiţie şi iubire de Caragiale, încărcată de energie şi comicitate, fără vulgaritate.
Personajul Titircă Inimă-Rea (Horaţiu Furnică) este văzut ca un patron de SRL căruia îi lipseau doar tatuajele ca să fie contemporan, de favoriţi nici vorbă! Şi el este construit pe violenţă extremă, nu pe un anumit tip de ramolisment şi conservatorism negustoresc, ceea ce s-ar fi justificat dacă montarea părăsea linia clasică şi intra într-o modernitate de genul montării Caragiale stelist de la Casandra, cu mulţi ani în urmă, ceea ce nu este cazul, întrucât regia (Marius Gîlea, Vlad Galer) păstrează atmosfera caragialiană de text şi viziune globală la toate celelalte personaje. Abia la sfârşitul piesei, interpretul se apropie de zona de credulitate a incultului cherestegiu şi întregul final este în nota caragialiană şi de bun efect. Doar tinereţea chipeşului Chiriac este total justificată pe tot parcursul întâmplării.
Atât Veta (Andreea Gîrbea), cât şi Ziţa (Georgiana Ione) oferă portretele dinamice ale celor două tipuri de femei total diferite, dar foarte apropiate sufleteşte şi în spiritul epocii în care a fost scrisă piesa şi pe linia urmărită de toate montările de peste 100 de ani. Pe cât e Veta de deşteaptă, pe atât de exactă psihologic este personalitatea ei, prestaţia tinerei actriţe fiind în vizavi faţă de vulcanica şi ultrasenzuala Ziţa, care se dezlănţuie ca o tornadă cam în toate apariţiile.
Chiriac (David Mandache) emană forţă, masculinitate, senzualitate, calităţi etalate din belşug şi mai ales în scenele erotice cu Veta, poate cele mai bune din întreg spectacolul, raporturile intime dintre cei doi fiind realizate spectaculos, dar cu decenţa necesară.
Interpretul lui Rică Venturiano (Şerban Lazarovici) merge pe linia lui Radu Beligan în spectacolul lui de tinereţe pe care am avut privilegiul de a-l vedea.
Nae Ipingescu (Andrei Dumitrescu) este amuzant, în ciuda faptului că nu este Ipingescu cel pe care îl ştiam, troglodit şi slugarnic. El este mai degrabă viclean şi conspirativ. Este inteligent, dar pentru Caragiale era prostănac. El pare mai curând un poliţist de la secţia de poliţie x din Capitală, îmbrăcat în civil, nu în uniformă, iar dialogul, deşi păstrat ad litteram, îşi pierde o parte din savoarea caragialiană. Individul e un poliţist leneş şi fricos, care se sperie şi de el însuşi, pus să facă exerciţii de întărire a muşchilor pe scenă şi alte giumbuşlucuri, pentru a putea să escaladeze geamul pe unde a şters-o româneşte faimosul Rică Venturiano.
Personaj secundar bine gândit de autor, fumătorul Spiridon (Sebastian Ivan IVA) are un rol cheie în dezlegarea misterului Nopţii furtunoase şi în favorizarea celor doi îndrăgostiţi de la Grădina Union, actorul reuşind să intre în pielea personajului, însă costumaţia îl scoate din epocă (este îmbrăcat ca Jeff din Jocul de-a vacanţa, ceea ce nu este plauzibil în logica decorului clasic menţinut).
Decorul (Mara Bădică) este ultraeconomic, dar suficient pentru a păstra atmosfera şi circuitul personajelor aşa cum le ştim de o viaţă.
Sunt de apreciat pofta de joc şi reuşita distribuţiei puse în mişcare de către o trupă foarte tânără şi talentată, lovitura de teatru fiind ştirea că Noaptea furtunoasă a lor este, de fapt, dimineaţa unei noi trupe de teatru independent, aflată la cea dintâi premieră.
Vivat Caragiale! Vivat Teatrul Independent REFRact! Vivat dramaturgia românească!
Nunta mută
Nunta mută m-a lăsat mut, spectacolul făcându-mi o foarte bună impresie! Nu văzusem filmul de mare succes rulat pe ecranele patriei, realizat de Horaţiu Mălăele şi bazat pe scenariul regretatului dramaturg Adrian Lustig, şi surpriza a fost extrem de plăcută.
Aici, valorile scenice au constat în buna sincronizare a grupurilor de beţivi, de nuntaşi, de neamuri proaste care invadează cârciuma din localitate, unde se interzic gălăgia şi nunta printr-un semn care este plătit prin uciderea nuntaşilor de către un ofiţer sovietic prezent în România imediat în perioada postbelică.
Fiecare personaj luat în parte este bine analizat şi interpretat. Poate că domnul primar în travesti a exagerat puţin într-o manieră bufă prea caricaturală.
Legat de contextul tragic al execuţiei în masă, o asemenea scenă o putem vedea în piesa dramaturgului Marlowe, unul din înaintaşii lui Shakespeare, dar şi în faimoasa piesă a lui Mihail Sorbul, publicată în România, dar nejucată, dedicată cumplitei Nopţi a Sfântului Bartolomeu, încheiată cu masacrul hughenoţilor.
Jurnalul Annei Frank şi Iubirea noastră e Raiul
Faimosul Jurnal al Annei Frank a devenit deja o piesă-etalon, având avantajul universalităţii, fiind oarecum la concurenţă cu Take, Ianke şi Cadîr, ce are avantajul comediei. Nu am vizionat spectacolul şi nu mă pot referi la el, aşa cum nu mă pot referi nici la musicalul american Iubirea noastră e Raiul, pe care nu am reuşit să îl văd.
Ziua a doua festivalului a satisfăcut artistic pe deplin publicul spectator şi juriul. Chiar dacă în mare parte publicul era partizan, valoarea s-a perceput imediat. După fiecare spectacol, actorul Axel Moustache a prezentat publicului sponsorii evenimentului, revista Rinocerul fiind şi ea aplaudată şi ovaţionată, ca şi trupele artistice ce au performat pe scena Teatrului de Comedie, gazda Festivalului Independent La Mustaţă.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
(Foto: arhiva D.G.)
