Spectacolul O istorie a violenţei (titlu generic, tezist, care nu acoperă realitatea subiectului în sine, o poveste despre gay), programat la începutul festivalului X-FEST dedicat publicului tânăr, este o adaptare după romanul autobiografic al lui Édouard Louis, bine primit în toată Europa şi de spectatorii români care au luat cu asalt Teatrul Naţional, umplând până la refuz Sala „Ion Caramitru”, şi aduce în faţa publicului din România o poveste dureroasă, antiromantică, bântuită de un naturalism crud, ce reconstituie scena unei crime şi analizează pas cu pas motivaţiile unui cuplu de acelaşi gen care se apropie instinctiv, se combină posesiv şi se rup unul de altul din cauza unor prejudecăţi intrate în subconştient, ce provoacă această crimă. Nu este o piesă poliţistă, deşi începe cu prelevarea probelor de către persoane specializate. Este pur şi simplu o dramă umană contemporană, analizată cu sânge rece şi la microscop.
Ceea ce impresionează în primul rând în spectacolul regizorului german Thomas Ostermeier este simplitatea copleşitoare de redare a unor complicate şi complexe biografii umane care oferă implicit, prin ricoşeu, un amplu tablou veridic al societăţii moderne apăsate pe mai multe etaje sociale de sărăcie, frustrări, dereglări, disoluţii familiare, migraţie, adaptare-neadaptare, care amplifică şi motivează exacerbarea violenţei până la cote maxime. Dramaturgic, naraţiunea este orizontală, fragmentată, constituită din rememorarea faptelor petrecute în ajunul unui Crăciun, cu o tentă epică simplificată, dar care se caţără ca o iederă pe un zid al Berlinului moral, oferind multiple expansiuni ale vieţii personajelor capabile de autoanaliza propriilor destine. Peisajul e sumbru. O Europă a migratorilor. O Europă nu din vitrinele Parisului, ci din banlieuri. Nimic nou sub soare. Noutatea constă în maniera regizorală.
Ceea ce părea la început doar descripţia unei relaţii homosexuale într-o lume ostilă fenomenului din motive multiple, religioase şi de altă natură, până la urmă oferă un tablou sumbru al globalizării care în nenumărate situaţii reale face aproape imposibilă apărarea individului singuratic şi abandonat. Textul şi spectacolul, care este de acţiune, şi erotic, şi nonerotic, este mai întâi de toate profund uman, dovedind limitele speciei umane de a fi mai mult în dificultate, în febrilitate, nefericită şi tot mai mult dependentă şi de forţele exterioare. Zeii planetei decid totul.
Textul şi regia analizează strict binomul gay şi biografiile acestuia, departe de viziunea brechtiană asupra politicului. Există o prudenţă, o limită.
Mecanismul dramatic funcţionează ca un motor de Rolls-Royce care parcurge distanţa de două ore pe un teren accidentat, cu tot felul de surprize ce ţin de geografia momentului şi de cea corporală prezentată fără perdea în câteva scene de nudism, culminând cu scena finală, a contactului fizic al bărbaţilor pe care îi apropie dragostea ca sentiment şi instinctul ca necesitate, ambii fiind simultan vinovaţi şi nevinovaţi de trecerea liniilor roşii.
Acţiunea se petrece în Franţa, care se bucură de faima libertinajului şi de obsesia de a deveni o ţară de azil până la sufocare. Este un spectacol cu patru actori admirabili (Christoph Gawenda, Laurenz Laufenberg, Renato Schuch, Alina Stiegler), interpretările acestora fiind pline de dramatism, dinamism şi autoportretism.
În rolul Édouard, domnul Laurenz Laufenberg reţine atenţia prin civilitatea şi sinceritatea monologurilor prin care se autodezvăluie şi explică cum a fost să fie un actor blond, cu ochi albaştri, vest-european, educat, civilizat şi empatic, în timp ce partenerul de ocazie, algerianul Reda, interpretat de Christoph Gawenda, este masculul alfa al relaţiei din noaptea sfântă de ajun. Ambii actori exprimă cu precizie drama pe care o traversează fiecare, din motivaţii diferite şi din poziţii sociale şi umane diferite. Ei fac o cursă sărind peste obstacole în momente admirabile actoriceşti care ţin trează atenţia spectatorilor obligaţi să accepte poate inacceptabilul. Nudismul cu care se deschide piesa exprimă totala dezinhibiţie în faţa adevărului crud. Amplificarea cinematografică a organelor vizibile ne aminteşte de …au pus cătuşe florilor… şi de recentul Decameron al domnului Hausvater. Excelent jucate şi dirijate confruntările dintre cei doi gay, cu violente imagini pentru pudibonzi!
O singură actriţă, doamna Alina Stiegler, cu perucă blondă şi fără ea, acoperă mai multe roluri: sora lui Eduard, soră de spital, poliţistă, fiind singurul suflet feminin care bântuie într-o poveste brutală a barbaţilor. Este o dovadă a modului cum se poate face economie de actori şi fonduri.
Un toboşar (Thomas Witte) care vine din teatrul absurdului marchează şi tensionează anumite momente. Se poate ca el să provină din Brecht, dar şi ca o distanţare sau o sublimare a corului antic.
Pe un ecran uriaş acţiunea este teleportată portretistic, cu simplificări ingenioase şi expresive. Moda pariziană este etalată şi în piesa autobiografică a doamnei Alexandra Badea, Exil, premiată de Academia Franceză. Deci avem o confirmare a noilor strategii în materie de regii.
Un singur moment comic în această avalanşă de tragic este făcut cu autoironie, pe care publicul din România crescut în cultul comediei l-a gustat imediat.
Muzica susţine un spectacol profund uman, viguros şi total nonconformist, într-o scenografie minimalistă, strict necesară, în care amprenta regizorului Thomas Ostermeier este a unui mare om de teatru.
În cursul dimineţii a avut loc o conferinţă de presă în holul mare al TNB, cu participarea directorului general interimar Călin George şi a directorului adjunct Mircea Rusu, care au fost gazdele spectacolului timp de două seri consecutive, ambele reprezentaţii fiind asaltate de tineri şi tinere cărora Primăria Capitalei le-a oferit, prin Teatrul Excelsior (manager: Vlad Cristache), un prim şi important festival dedicat tocmai lor, X-FEST.
Cronică de Dinu GRIGORESCU
(Foto: Florin Ghioca, TNB)
O ISTORIE A VIOLENŢEI de Édouard Louis
Versiunea scenică: Thomas Ostermeier, Florian Borchmeyer şi Édouard Louis
Traducerea în germană: Hinrich Schmidt-Henkel
Regia: Thomas Ostermeier
Regizor secund: David Stöhr
Scenografia: Nina Wetzel
Muzica: Nils Ostendorf
Video: Sébastien Dupouey
Dramaturg: Florian Borchmeyer
Lighting design: Michael Wetzel
Asistent coregrafie: Johanna Lemke
O coproducţie Schaubühne Berlin ‒ Théâtre de la Ville Paris ‒ Théâtre National Wallonie Bruxelles ‒ St. Ann’s Warehouse Brooklyn, susţinută de LOTTO-Stiftung Berlin.
Spectacol prezentat de TNB în parteneriat cu Teatrul Excelsior în cadrul X-FEST.
