„I write about people born to brick and asphalt, who don’t have bad days, they have bad years.” – Edward Allan Baker (1950 – 2021)
„I’m a victim… I am the victim of much unwanted attention” – (după) Pipilotti Rist (Elisabeth Charlotte Rist)
Sandra este/ pare o mamă de familie, burgheză (aproape) veritabilă, cu doi copii mari şi cu trei aspiratoare. Serile de duminică îi oferă personajului Sandra singurele momente de tihnă săptămânale. Într-o duminică seara, când Sandra îşi bea liniştită doza de Coca (nici vorbă de whisky, fapt mai puţin obişnuit în piesele americane), sora sa, Dolores, dă buzna, cerându-i ajutor… Dolores vine cu un ochi învineţit, scăpată din încă o bătaie încasată de la soţul său, Jerry, cel care romantic cândva îi propusese să contemple răsăritul de soare la Montreal…
Fuge de soţul foarte violent, îi e frică că o omoară: „Mi-e frică! Mi-e frică!”, strigă Dolores, dar – din păcate – biografia de până în acest moment nu o ajută prea mult. Se pare că a fost şi este o colecţionară de relaţii cu bărbaţi foarte violenţi. Relaţii ciudate, toxice, periculoase pentru sănătate… Aproape te gândeşti că fata asta o avea înclinaţii masochiste… Numai că experienţele de viaţă conjugală violentă par să fie condiţionate (şi) de pasivitatea societăţii. Poţi fi repetat bătută de partener, nimeni nu se bagă, în certuri de familie nu se amestecă nici prietenii, nici rudele, nici poliţia… Doar când se termină prin spitalizare sau omor…
(„Tra moglie e marito non mettere il dito”/ „În certurile dintre soţi să nu te bagi niciodată”, spune un proverb din Italia unde până prin anii ’70 aveai dreptul legal să-ţi omori nevasta infidelă şi pentru delict de onoare făceai vreo doi ani de puşcărie sau chiar puteai scăpa cu suspendare.)
E greu să discerni dacă are dreptate Sandra să se protejeze de o soră care a făcut numai alegeri greşite şi acum culege ce a semănat. Sandra continuă s-o respingă, se teme că vine soţul ei, Vinnie, şi iese cu scandal… Dar Dolores insistă, aduce în discuţie trecutul comun, copilăria, amintiri din trecut de când erau fetiţe… E greu să rezişti amintirilor dintr-o epocă (mai) plăcută, aşa că, în cele din urmă, Sandra cedează.
Recunoaşte că şi ea a luat o bătaie cruntă la o criză de gelozie a lui Vinnie, dar – ce să faci, aşa-i făcută lumea – strângi din dinţi, mai pui un strat de machiaj (faţada contează!) şi te străduieşti, cu preţul violenţelor îndurate, veselă şi zâmbitoare, să menţii relaţia, familia…
Teroarea nu are faţă, are doar mască şi nume. Se poate numi Vinnie sau Jerry, sau Tommy, sau oricum…
Dolores, deşi e bătută sistematic şi intens, tot mai crede că Frankie nu-i chiar atât de rău, că relaţia încă poate continua, că se mai poate drege ceva cu preţul (minim!) al încasării cu stoicism şi eroism a bătăilor periodice… Ce aşa mare lucru? Se ştie că pe lumea asta totul se plăteşte. Inclusiv aparenţa respectabilităţii, a familiei unite, imagine care dă bine în societate, în cercul de prieteni… Şi – se pare că este o părere generalizată – precis şi celelalte prietene sunt bătute de parteneri, deşi, în public, n-o recunosc. Aşa merge lumea, aşa funcţionează relaţia între sexe…
Regizorul Ciprian V. Nechita a decis ca această piesă scrisă într-un act de americanul Edward Allan Baker (1950 – 2021) să fie jucată – practic – de două ori, în partea a doua actriţele inversându-şi rolurile. În prima parte, Dolores a fost Nora Covali (care are origini piteştene), înfricoşată (spre îngrozită), care dorea doar un adăpost sigur, iar Sandra – Elena Popa (nemţeancă veritabilă), mai detaşată, a avut siguranţa jocului pe teren propriu (cum ar zice un comentator sportiv), a fost foarte puţin receptivă la durerile surorii sale, aproape indiferentă faţă de perspectiva ca aceasta s-o încaseze mai rău. În partea a doua, Dolores a Elenei Popa în echipament de rockeriţă a fost o răzvrătită în război cu societatea (şi mai ales cu soţul abuzator), a părut să fie gata de gesturi mari, în timp ce Sandra Norei Covali a fost mai conciliantă, mai protectoare, mai înţelegătoare, acceptând chiar dezastrul pe care sora sa l-a creat în apartamentul atât de dichisit.
În partea a doua – cum spuneam –, şi-au schimbat rolurile. Şi, deşi au folosit aceleaşi cuvinte, prin atitudini şi intonări diferite, raportarea celor două personaje feminine faţă de realităţile trăite şi povestite a fost sensibil diferită, rezultând (aproape) două poveşti cu acelaşi text. Comun a fost doar contextul social – prezenţa în formă continuată a violenţei de gen, cum poate, ar zice un procuror… Spre neşansa mea atunci când – în aceeaşi porţiune de text – cele două actriţe au folosit un ton confesiv, şoptit, aproape conspirativ, un pianissimo vocal, au abordat aceeaşi manieră de joc şi… tare aş mai fi vrut să aud toate vorbele spuse în şoaptă… da, poate o fi fost vorba de niscaiva secrete de-ale fetelor, mai ştii?
Foarte diferite sunt şi finalurile celor două versiuni, în prima Dolores – Nora Covali îşi împuşcă soţul („L-am împuşcat, Sandra… L-am împuşcat azi-dimineaţă… nu am mai suportat!”), în a doua, Dolores este gata să se sinucidă…
În cele două părţi avem aceleaşi clişee ale violenţei domestice, violenţa constantă uşor modificată, cu mici variaţiuni, aşa, pentru ruperea monotoniei. Că femeile pot fi înjurate, trase de păr, aruncate pe scări, transformate în saci de box de către parteneri este ceva obişnuit; doar un bocanc în gură este ceva mai ieşit din comun… Multe amănunte din viaţa trecută, poate unele detalii mai intime, sunt scoase la iveală cu vehemenţă care proclamă că nimic nu trebuie ascuns sub preş. Şi nicidecum în sertarele şi sertăraşele ingenios imaginate de scenografia semnată de Mădălina Sandu.
Piesa Dolores nu este chiar nou-nouţă. Premiera sa a avut loc acum aproape patru decenii, în 1986. Pe atunci, comunicarea se făcea cu telefon fix. Cred că regizorul Ciprian V. Nechita a intenţionat să lungească calvarul domestic al femeii până la epoca noastră, a telefoanelor mobile. Pentru că este o temă care, din păcate, e actuală şi azi, şi aproape oriunde. Că doar şi acum, ca în 1986, femeile sunt bruftuluite, bătute, omorâte… nimic nou sub soare…
**
Opinia unui critic de la Backstage este că „intriga este atât de abil construită şi dialogul atât de firesc, încât spectatorul are senzaţia că se află în aceeaşi cameră cu cele două surori şi participă la discuţia lor”. Iar Huffington Post susţine că „Dolores este o conversaţie onestă despre violenţa domestică şi scena avea nevoie de aşa ceva”.
**
Da, dramaturgul american Edward Allan Baker (1950 – 2021) a scris despre oameni care nu au zile proaste, ci ani răi… Da, piesa Dolores, care vine de la cuvântul spaniol dolor, adică durere, a fost pe drept cuvânt selecţionată pentru ediţia 2025 a Festivalului care are ca temă Fragilitatea. Fragilitatea femeii, fragilitatea familiei, fragilitatea societăţii.
**
Am cunoscut (câteva!) doamne care au fost victime ale unor galanterii nedorite. Doamne cu studii superioare, elegante, realizate profesional, cu apetenţă pentru cultură, doamne care şi-au început viaţa sexuală printr-un viol. Neraportat! Pe principiul „dacă am fost atât de proastă încât s-o păţesc, măcar să nu râdă lumea de mine!”. Pentru că – din păcate – de un mic viol (ce mare lucru, nu-i aşa?) pe la noi încă se râde… Am cunoscut o doamnă intelectuală, medic la un important spital, umblată prin lume, care spunea că singura palmă a încasat-o de la mama sa atunci când şi-a criticat proaspătul soţ. Un semn sigur că femeile sunt un vector important în transmiterea mecanismului de supunere, de subalternizare (să inventăm un cuvânt, fără să cerem voie de la poliţia lingvistică!) necondiţionată a femeii faţă de bărbat, capul familiei). Aproape toate cazurile de relaţii sexuale de serviciu de tipul şef-subalternă încep print-un (poate semi)viol. Iar dacă autorul violului este un bărbat cu poziţie socială înaltă şi influenţă în societate, victima violului înghite şi tace (ca măcar să nu afle lumea). Şi încearcă să uite. Iar cei din jur se fac că nu s-a întâmplat mare lucru, „haideţi să nu dramatizăm, până la urmă e ceva (aproape) normal, se mai întâmplă, poate şi ea l-a provocat, şi ştiţi pasiunea… câteodată nu te poţi controla”… Statisticile oferă date terifiante despre violenţa domestică oficială, cea raportată, înregistrată, investigată. Atâtea femei bătute, atâtea violate, atâtea omorâte. Psihologii şi sociologii susţin că doar 10% din cazurile de violenţă domestică şi/ sau de gen ajung în statistici. Oare putem spera că statisticile anilor următori vor fi măcar puţin mai luminoase?
Cronică de Cristian SABĂU, jurnalist, scriitor
Dolores
de Edward Allan Baker
Traducerea: Alexandra Muscalagiu
Regia artistică: Ciprian V. Nechita
Scenografia: Mădălina Sandu
Video: Andrei Ceobanu
Muzica: Paul-Ovidiu Cosovanu
Univers sonor: Ciprian V. Nechita
Light design: Costi Baciu
Distribuţia:
Sandra/ Dolores – Elena Popa
Dolores/ Sandra – Nora Covali
Scenă înregistrată: Loredana Grigoriu, Ecaterina Hâţu, Lucreţia Mandric
Figuraţie: Robert Braşoveanu şi Vasile Diţa
Producător: Teatrul Tineretului Piatra Neamţ
Data premierei: 24 ‒ 25 noiembrie 2023
Spectacol prezentat joi, 15 mai 2025, în cadrul Festivalului Internaţional al Teatrului de Studio, de la Teatrul „Alexandru Davila” Piteşti
