Cred că s-ar fi bucurat mult Nenea Iancu dacă ar fi ştiut acolo, la Cimitirul Bellu, că fiul lui bastard, pe care l-a ocrotit şi păcălit financiar, este jucat la Teatrul Naţional din București ce poartă renumele familiei. Curios, am căutat mormântul lui Mateiu şi l-am găsit uşor, pe prima alee la dreapta, înainte de capelă, alee care poartă numele fiului. Mormântul este înconjurat de un gard scund şi are o placă de marmură pe care scrie numele Mateiu Caragiale, născut în 1885 şi decedat în 1936, şi al soţiei, Marica Sion, care i-a finanţat scriitorului viaţa, confortul şi pasiunea pentru heraldică, alimentându-i şi fumurile nobiliare (urmaşii sau conducerea cimitirului nu s-au învrednicit încă să-i treacă distinsei doamne şi anul morţii). Ce n-a luat hulitul tată, adică premiile Academiei (pe deplin meritate, dar neglijate, cum se întâmplă şi în zilele noastre), a luat feciorul cu puţină operă, dar cu o capodoperă, Craii de Curtea-Veche. De fapt, a existat şi o tocmeală între aripa liberală şi conservatoare a Forului Academic, care s-au războit ca în politică pentru un candidat propriu şi până la urmă au căzut la pace, ambii savanţi votând un candidat unic, pe Mateiu, spălându-şi cumva şi vina răutăţii faţă de ilustrul său tată.
Craii de Curtea-Veche e o lectură dificilă prin limbajul ei special şi prin faptul că noile generaţii se depărtează cu viteza luminii de sfârşitul secolului al XIX-lea şi de începutul secolului al XX-lea, fiind foarte preocupate de sex, de Internet, de vacanţe în străinătate, de business şi de noul limbaj digitalizat, iar olimpicii au alte probleme în agenda lor foarte încărcată. Cartea ne aduce în trecutul destul de îndepărtat şi singura legătură concretă cu Craii vremurilor apuse ar fi zona Centrului Istoric, cu faimoasa stradă Covaci, cu gândacii de bucătărie şi şobolanii locatari, unde tinerii se distrau. Ceea ce atrage cititorul şi spectatorul este în principal farmecul de epocă trecută.
Pe domnul Dragoş Galgoţiu l-am revăzut după 30 de ani de la Raliul faraonilor, când am avut privilegiul de a fi în prim-plan chiar de Ziua Mondială a Teatrului cu un spectacol-lectură frapant prezentat la 25 martie 1989 de Cenaclul revistei „Teatru” (Ion Cristoiu) şi al Uniunii Scriitorilor (Laurenţiu Ulici), în spaţiul Teatrului Odeon care a furnizat actorii de prestigiu. Am observat şi în Craii de Curtea-Veche acelaşi stil de comic sobru, inventivitate, maturitate sporită, siguranţă, fantezie, umor.
Marian Râlea, în rolul Cara, are blândeţea omului care este şi a personajului pe care îl interpretează, de observator-filosof al cotidianului din care face parte şi de povestitor-comentator, liant al acţiunii prin pasul căruia se desfăşoară întreaga reconstituire.
Şi în rolul Pirgu (nume specios), Claudiu Bleonţ ne arată că este unul dintre actorii de cursă lungă care deţine datele fizionomice şi abilitatea necesară de a trece dezinvolt de la Marin Sorescu (Paracliserul) la Molière (Harpagon). Jocul lui frapează imediat ce intră în scenă datorită unui talent inefabil, exploziv-meditativ. El ne oferă o nouă creaţie complexă în rolul eternului şmecheraş cu semicultură care este nelipsit de la petrecerile perverşilor de la Curtea-Veche. Să fi fost o exagerare întruchiparea lui în clovn? Epoca era plină de carnavaluri. Actorul are voluptatea ludicului în ADN.
La nivel înalt a fost interpretul lui Pantazi, Ioan Andrei Ionescu (confirmă pe deplin portretizarea din cronica pe care am făcut-o la Zorro), realizând o prestaţie de excepţie, de mascul alfa, în toate dialogurile şi contactele teribile cu crăiţa din preajmă, prin retrăirea durerii cumplite de a-şi descoperi marea iubire, prestând servicii erotice remunerate la colţ de stradă (Plevnei).
Mihai Calotă e un Paşadia subţire la trup şi în spirit, elocvent cu majuscule, dominant în rolul de comentator al propriilor aventuri, rosteşte pagini de cuvinte, acoperit uneori de zarva bordelului mobilat cu fiinţe vii care îi stimulează pofta de viaţă, el fiind un lider al desfrâului bine organizat (indispensabilii căzuţi în vine la un moment dat dăunează eleganţei personajului).
În rolul Maiorică, Dorin Andone ne prezintă eternul chefliu, de gradul 3, gata oricând să facă orice pentru a se simţi OK din toate punctele de vedere. Actorul colorează cârciuma şi bordelul. E bine conturat şi regizat.
Am avut un loc de unde am putut auzi şi focaliza mai bine partea stângă a scenei. La un moment dat, am avut-o în faţa ochilor pe doamna Costina Cheyrouze jucând cu trăirea extraordinară a personajului Elvira. Distincţie în frivolitate, eleganţă, energie, vitalitate debordantă. Am observat mobilitatea ochilor şi a trupului în toate crăiesele bordelului alambicat.
În celebra Pena Corcoduşa, Cesonia Postelnicu bântuie ca o stafie după moartea prinţului (ofiţer ţarist), nemaigăsindu-şi amantul convenabil la nivel nobiliar şi neputând să se despartă de imaginea feerică ce i-a oferit-o trecerea trupelor ruseşti prin Valahia. Actriţa întruchipează o feminitate răscolită.
Apariţia ofiţerului Serghie în triplă ipostază, de viu, de mort şi de împuşcat de multe ori, este interpretată în cheie tragicomică şi fantezistă de Carol Ionescu.
Cum apare femeia în scenă, apare şi distracţia, creşte febrilitatea, sporeşte interesul, creşte spectacolul, se complică lucrurile, apar noi şi noi poveşti de viaţă reală expuse (literar şi dramatic), din care nu lipsesc crimele duble şi alte detalii, aventuri. Fulvia Folosea (Raşela) ‒ fabuloasă!
Există un echilibru între grupul feminin şi grupul masculin. Interferenţele sunt realizate cu măiestrie, iar atmosfera de desfrâu este furnizată cu abilitate artistică de doamnele Magda Catone (Sultana), Erika Băieşu (Mima), Rodica Ionescu (Tita) şi Maruca Băiaşu (Vanda).
Un ospătar pitic, Costache (Petre Cheregi), se mişcă vesel, cu hazul lui tragic.
Costumele și rochiile fastuoase (Lia Manţoc) contribuie din plin la reînvierea modei trecutului, în cadrul unui decor baroc ce conţine canapele, scaune, fotolii, instrumente muzicale, pat, unghere şi o bestie care stă în patru labe pentru a fi călărită la propriu de amazoanele bordelului. Sunt evitate efectele video devenite şablon, filmările pe ecrane şi telefoanele mobile, cum vedem la paroxism în filmele otomane contemporane. Totul este clasic, spirit românesc-boieresc.
Publicul de calitate de la premieră, în care am recunoscut şi intelectuali de mare calibru, a rezonat la spectacol prin aplauze călduroase și entuziaste la final, arătându-se satisfăcut și validând acest succes care este şi al limbii române neparazitate, nevulgarizate, iar alegerea frumoasei Săli Pictura a fost extrem de inspirată, deoarece ea însăşi este o bijuterie.
Dinu GRIGORESCU
