Tuturor ne sare ţandăra şi ne pierdem controlul în anumite situaţii, extrem de subiective. Dacă eşti născut cu temperament şi într-o zodie cu reacţie rapidă, furia se transformă în furie oarbă şi ne întoarcem uşor spre animalicul concret din care, de altfel, şi provenim.
Meciul cu Universitatea Craiova mi-a arătat un tip cu un nume absolut senzaţional de comedie, Bairam, care joacă din ce în ce mai prost, din ce în ce mai neinspirat. Aleargă ca nebunul şi, în ciuda talentului indiscutabil, ratează în faţa porţii. M-am întrebat dacă antrenorii îi specializează în ratări sau în marcări de goluri. În faţa porții goale trag în afară, ratează incredibil de bine loviturile de 11 metri. Se întâmplă şi la case mai mari, dar la noi este aproape o regulă.
Universitatea nu este o echipă mare nici când a câştigat Campionatul şi Cupa, într-un context de mediocritate a clasei fotbalului autohton. Meciul cu finlandezii a fost câştigat prin noroc, prin acel penalty involuntar al adversarilor şi datorită unui şut extraordinar de bine executat, al unui fotbalist din Costa Rica, care provine dintr-o altă civilizaţie a balonului.
Scos de antrenor la sfârşitul partidei, dar şi scos din sărite de toată agitaţia sterilă a fotbalului, acesta a făcut un spectacol de mitocănie crasă: a aruncat cu o sticlă într-un coechipier şi apoi s-a liniştit. Lipsa de maniere a unui fotbalist emblematic m-a dus cu gândul la unul dintre mentorii lui, tot un fotbalist foarte bun, dar şi un mitocan irecuperabil.
Fotbalul românesc trăieşte o dramă construită pe orgoliile exacerbate ale unor oameni foarte bogaţi, care îşi permit astăzi să-şi cheltuiască banii nu doar pe jocuri de noroc şi de culise, ci şi pe terenul de fotbal din România şi din străinătate. Plesnesc de bogăţie şi de aroganţă, oferind un spectacol paralel cu fotbalul, care a devenit un fel de comedie, preluată imediat de televiziuni, lacome de mitocănisme şi analfabetisme, atât în lumea sportului, cât şi în lumea politică.
Tragedia lui Mircea Lucescu, care a murit datorită unui meci pierdut, este aproape uitată, iar lecţiile acelui om civilizat, de fotbal adevărat, încep să se piardă treptat.
Fotbalul nostru al miliardarilor şi al imitatorilor îşi pierde şi din naţionalitate. Echipele devin multinaţionale, africanii devin europeni şi europenii, arabi. Mercenariatul este un semn al disperării celor care conduc şi finanţează fotbalul, în loc să se concentreze pe elementul naţional, pe pitici şi juniori.
În acest context aproape lugubru al fotbalului, în care pierdem meciuri decisive acasă, jucăm mediocru, submediocru, mizerabil, golăneşte şi încasăm înfrângeri în momentele esenţiale, ajung să-i dau dreptate mamei mele, care spunea că „nişte nebuni aleargă după o minge”, iar eu o contraziceam: „Da, nişte băieţi care iubesc mingea aleargă de colo-colo”.
Am învăţat pe de rost toate traseele, toate înfundăturile, toate manevrele şi toate înjurăturile şi huiduielile galeriei sălbăticite, intrate sub hipnoza balonului rotund şi conduse de galerii şi de capete pătrate.
De fapt, acest sport este faţa ascunsă a politicienilor care oferă circ unei populaţii debusolate, sărace, petrecute pe întreg mapamondul, cu scopul de a-i deţine pe stadioane şi nu în mitinguri de protest care pot degenera, ferească Dumnezeu, în băi de sânge.
Campionatul Mondial de Fotbal din Statele Unite a fost uimitor de bine organizat, cu stadioane cu adevărat monumentale, arhipline, şi a oferit un spectacol global de neuitat. Dar şi în spatele liderilor zâmbitori şi rafinaţi se simt dragostea de bani, dar şi politica de separare a naţiunilor într-o ierarhie valorică bine gândită şi aplicată, care favorizează marile cluburi, marile capitale şi marile orgolii.
Lupta pentru a te califica în Champions League nu a fost niciodată mai grea ca în zilele noastre, iar accesul în Europe League, după cum vedem, este de-a dreptul sadic. Pentru a li se da o şansă celor fără prea multe şanse, s-a inventat şi formula Conference League, ca şi cum fotbalul ar fi un joc al conferinţelor, un joc al celor mici şi nu al picioarelor, faulturilor şi altor infracţiuni pedepsite cu cartonaşe galbene şi roşii.
Privind retrospectiv şi oarecum nostalgic la fotbalul românesc, care lua de sub nasul bogaţilor Cupa Campionilor Europei, observ că ne lipsesc eroii gazonului verde. I-am importat din Costa Rica, i-am exportat în Qatar.
Dinu GRIGORESCU
(Foto generată cu AI)
