Am premiat „Cravata galbenă” în primul rând pentru că m-a readus, după foarte mulți ani, într-o sală de cinematograf din care evadasem, dezamăgit, dezgustat chiar, de tematici vulgare, de obsesia pentru urât, de modul în care realitatea românească era prezentată ca un spectacol uniform negativ, mai simplificată decât în adevăr. România este infinit mai complexă decât viziunea scenariștilor grăbiți ai ultimelor decenii.
Am fugit multă vreme de filmele în care personalitățile erau estompate, complexitățile umane reduse la clișee, iar aspirația artistică înlocuită de dorința de a păși pe un covor roșu. În „Cravata galbenă”, nimic din toate acestea nu se regăsește.
Titlul mi-a adus imediat în minte eleganța expresivă a altor titluri memorabile: „Patima roșie” a lui Mihail Sorbul, „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian, „O scrisoare pierdută”. Titluri sonore, conținând un miez poetic, simbolic, capabile să surprindă o lume întreagă. În sfârșit, n-am mai văzut nici „sex în mănăstire” și nici „aventuri în Mercedesuri”. Nici populația aceea gregară, mereu aceeași, dintr-o Românie caricaturizată.
Filmul este curat ca o lacrimă românească.
Actorii – americani, și totuși atât de firesc integrați în fibra poveștii – sunt senzaționali. Am savurat reconstituirea epocii interbelice, aceea a unei Românii elegante, vibrante, europene. Am recunoscut și România bolșevică în care am trăit o jumătate de viață, cu tensiunile și absurdul ei. Am retrăit în același timp poveștile despre țară, despre Berlin, Italia și Veneția. Alternanța planurilor temporale este fermecătoare, fluidă, plină de sens.
Dialogul este precis, deloc redundant. Mesajul filmului se transmite în primul rând prin imagine, prin sugestie, prin paralelă, prin comparație. Frumusețea stă în finețe, iar finețea în sinceritatea epicului.
Muzica clasică, încăpățânarea lui Celibidache, „posibilul posesor al unei super-urechi”, cum îi spuneau unii, se decupează magnific. El auzea lucruri pe care alții nu le aud și înțelegea ce mulți nu pot înțelege nici astăzi: că muzica nu e doar aproape de divinitate, ci poate fi chiar o formă a divinității.
Ca scriitor, m-am regăsit în lupta lui: în momentele de răscruce, în îndoielile de utilitate colectivă, în confruntarea cu propriul adevăr interior, în întâmplarea norocului – acel noroc decisiv pe care Celibidache l-a avut, dar pe care nu l-a folosit niciodată pentru a-și comercializa geniul.
Scenele comunică între ele cu o magie rară. Transversalitățile, trecerile, răscrucile cresc suspansul. Întretăierea epocilor dă filmului o vitalitate și o dimensiune profundă. Culorile sunt minunate, sunetul impecabil, motivațiile personajelor credibile, sentimentele autentice. Politicul este aproape inexistent – și bine face. Politicul strică adesea arta, o sapă din interior. Aici, filmul este liber.
„Cravata galbenă” este un plonjon într-un trecut de aproape o sută de ani. Filmul le amintește celor mai vârstnici ce valoare umană și profesională era necesară pentru a deveni prim-ministru într-o altă Românie, o Românie reală, nu caricaturizată. Este un film despre valoare, despre respect și despre respectul valorii.
Titlul – „Cravata galbenă” – mi-a trezit și amintirea discuțiilor cu scriitori chinezi care cunoșteau filmul românesc mai bine decât îl cunoșteam eu însumi. Ei căutau în film nu doar ideologie, ci și portrete, caractere, figuri umane în toată complexitatea lor.
Acest film este exact asta: un film de portrete, un film de mari actori, un film demn de mari regizor. O poveste reală, un destin românesc care a dobândit notorietate mondială.
Povestea lui Sergiu Celibidache.
Dinu Grigorescu, Revista Rinocerul
