Daniela Nane: Un rol superb în Comatogen

Trăim într-o lume minată la fiecare pas de ipocrizia celor din jur, ascunsă sub zămbete false sau o rezervă plină de naturalețe. Unii din ei chiar și în propria familie sau în propriul pat. Motiv pentru care trebuie să evoluăm pe o sârmă ghimpată de compromisuri nedorite ca să supraviețuim. Acesta este mesajul de  fond din Comatogen.

L-am văzut la premiera din 7 mai, de la Muzeul Țăranului Român, după cele două premii GOPO câștigate de film pentru regie și scenariu, precum și după 7 nominalizări, inclusiv nominalizarea Danielei Nane la rol principal feminin, cea mai bună actriță  în rol secundar Ada Lupu, cel mai bun actor în rol principal Andrei Aradis și secundar Theodor Șoptelea.

Văzusem Cravata Galbenă, căruia personal i-aș fi acordat premiile pentru regie și scenariu, și am fost curioasă să văd cu ce l-a depășit (sau nu) Comatogen.

Filmul lui Igor Cobileanski are o structură ingenioasă, de tip Rashomon: aceeași poveste spusă din patru puncte de vedere, ca un mecanism care se lasă descoperit până la ultima imagine — cu totul altceva decât linearitatea istorică amplă din Cravata Galbenă. Structura aceasta, pionierată de Kurosawa în 1950, a dat naștere unor filme precum The Usual Suspects, Gone Girl și Hero — toate construite pe ideea că adevărul se schimbă odată cu martorul. Deci nu este nouă, dar este frumos realizată.

Alina (Daniela Nane) este o asistentă medicală într-un spital privat de lux din București, pusă să supravegheze un pacient bogat și celebru (Gheorghe Visu) aflat în comă – de aici și titlul filmului. Este un bărbat de 70 de ani, proprietar de vile în București și Sinaia și, mai ales, al unei lucrări de Brâncuși evaluată la cel puțin 14,5 milioane de euro. În jurul Alinei gravitează fiul ei Radu, de 22 de ani (Theodor Șoptelea), iubitul ei Pavel (Andrei Aradits) și Mihaela, fiica milionarului, cea care îl aduce în prima scenă la spital (Ada Lupu).

Structura pe patru perspective rămâne centrul de greutate al filmului. Povestea este aceeași, dar fiecare capitol redistribuie responsabilitatea morală și mută axa empatiei, obligând spectatorul să își corecteze constant judecata. Fiecare segment îl contrazice subtil pe cel anterior, iar această acumulare de versiuni transformă adevărul într-o convenție instabilă, sondând zonele de gri din etica fiecărui personaj atunci când viața îl pune în fața unei alegeri.

Regia funcționează cel mai bine atunci când gestionează diferențele de ton dintre cele patru segmente. Prima parte este ancorată în realism social, a doua capătă tensiunea unui thriller moral, a treia devine aproape melodramatică, iar ultima introduce o răceală procedurală care reordonează retrospectiv întregul film. Această migrare între registre împiedică repetiția să devină oboseală și menține tensiunea chiar dacă evenimentele de bază sunt reluate din alt unghi.

Comatogen îi oferă actriței Daniela Nane un rol de mare calibru, în jurul căruia pulsează întregul film. Un rol care va rămâne în istoria filmului românesc și european. Delicată, lucidă, mereu cu un simț subtil al umorului, al aluziei, puternică și atunci când se frânge, Nane aduce personajului o naturalețe rară, plină de ambiguitate și nuanțe. Are și o scenă de nuditate care demonstrează că nu doar Nicole Kidman arată superb la a cincea decadă de viață. Iar nominalizarea pentru cea mai bună interpretare lasă deschisă întrebarea de ce nu a câștigat premiul. (Încă nu am văzut Kontinental 25).

La discuțiile cu spectatorii de după premiera din sala Horia Bernea de la Muzeul Țăranului Român, actrița a mărturisit că acest rol a reprezentat o mare șansă, după 20 de ani în care nu a primit roluri pe măsura talentului său în cinematografia română – o situație care afectează și alți mari actori din generația ei. Nu doar în film, dar și în teatru.

Toate interpretările filmului sunt solide, interesante, profund umane. Alături de Nane, i-am remarcat în special pe Ada Lupu și Theodor Șoptelea – doi actori tineri, frumoși într-un mod neconvențional, telegenici, expresivi, cu un joc firesc, reținut, modern, și cu posibile mari cariere în față. Telegenia este un mare atu pentru un actor de film, și nu toți actorii buni de teatru se bucură de acest dar.

Ceea ce distinge stilul lui Igor Cobileanski este o sensibilitate care se insinuează în fiecare scenă, cum rar se întâmplă în filmele noului val românesc, axat pe economia maximă de mijloace.

În același timp, Comatogen nu este lipsit de imperfecțiuni, iar tocmai ambiția lui le face vizibile. Există mici goluri de scenariu, care, ni s-a spus la Q&A, au picat la montaj.Dialogurile conțin, pe alocuri, expresii moldovenești de dincolo de Prut care sună nefiresc într-un București în care personajele sunt prezentate drept bucureșteni. Un personaj, Radu, trebuie mereu „să întoarcă banii sau bunurile” în loc să le „restituie” sau „să le dea înapoi”. Este un detaliu mic, dar într-un film construit pe nuanțe devine sesizabil.

Există și o problemă de montaj în trecerea dintre prima și a doua secvență. Filmul începe cu un cadru dublu lung în biroul directorului spitalului – care vorbește din off –, cu asistenta interpretată de Daniela Nane și fiica pacientului, Alexandra (Ada) Lupu. Urmează o tăietură directă către un cadru similar al Adei Lupu, în rezerva de spital a tatălui, fără un plan intermediar care să marcheze schimbarea de spațiu, urmat de același cadru dublu cu Nane. Trecerea este neplăcută (jarring în limba engleză) și ar fi câștigat dintr-un cadru de legătură – un coridor de spital sau poate chiar unul prelung cu pacientul aflat în comă, care apare mult mai târziu, inserat neglijent, cam ca o notă de subsol. În tehnica montajului, o elipsă reușită nu derutează spectatorul.

În concluzie, nu am putut să nu fac la final o analogie muzicală inspirată din Cravata Galbenă și din perfecționismul marelui Sergiu Celibidache (moștenit și de fiu). Dacă o orchestră superbă interpretează o piesă originală în care trei viori cântă fals, mai poate fi premiat dirijorul care e responsabil de întregul ansamblu?

Într-o industrie de film mai matură, precum cea americană sau engleză, premiile pentru regie și scenariu nu ar reveni unor filme cu astfel de imperfecțiuni. Dar ideea din Comatogen – puternică și ingenioasă, mai aliniată cu stilul sobru și minimalist al noului val românesc – a prevalat în ochii juriului GOPO: o decizie născută din aceeași zonă de compromis inevitabil pe care o explorează și filmul.

Comatogen rămâne un film valoros, sensibil, cu un mesaj serios. Oferă un vehicul minunat pentru actori. Merită să fie văzut.

Cronică de Alexandra Ares