Nu putem face un guvern, nu putem face o coaliţie, nu putem vorbi civilizat, nu putem să ne abţinem de la insulte şi ameninţări, nu putem să fim cinstiţi în general şi cu noi înşine în special, nu putem gospodări ţara, oraşele şi satele la un nivel superior, nu putem câştiga meciuri de fotbal internaţionale, nu putem să nu ne facem de râs, nu ne mai putem plânge că nu sunt create condiţii, nu mai putem scrie comedii satirice, pentru că nu se joacă de frică, nu putem trece la euro şi nu ne putem hotărî să fim atât cât trebuie.
Este imposibil să realizăm posibilul fără ajutoare. Nu ne putem apăra ţara, nu putem construi autostrăzile, nu putem finaliza legendara ocolire de la Comarnic, care ne dezvăluie un lanţ întreg de abuzuri şi de închideri de ochi.
A devenit notorie impotenţa noastră de a realiza un învăţământ echilibrat şi nediscriminatoriu. Nu putem opri băieţii deştepţi din lucrarea lor diabolică şi nu ne putem abţine să nu facem scandal în fiecare minut, în fiecare oră, în fiecare zi, în fiecare săptămână, în fiecare lună şi în fiecare an.
În contextul general al neputinţei, doar vacanţele în insulele exotice se pot realiza pentru anumite categorii de români privilegiaţi. Instaurarea unei răbdări la scară macro a populaţiei, în aşteptarea îmbunătăţirii traiului material, este o reuşită deplină.
Avem deficit de inteligenţă, de cultură, de educaţie, de bun-simţ, de echilibru, de conversaţie civilizată, de consens şi de sens.
În acest climat fără speranţă, teatrul merge înainte prin el însuşi şi învinge greutăţi greu de explicat, în condiţiile unei audienţe publice în scădere, pentru faptul că publicul are teatru la domiciliu nonstop. Teatrul de acasă a depăşit de mult în intensitate propaganda ceauşistă de la televiziuni. De dimineaţă până seara îţi răsună în urechi aşa-zisa ieftinire a produselor alimentare şi industriale, de fapt, trucuri de circ ieftin pentru oameni reduşi mintal.
Suntem obligaţi să supravieţuim între un scandal monstru şi demiterea unui preşedinte, instituţie primordială a statului pe care am ales-o cu un destul de larg consens.
Avem o plăcere sadică, canceroasă de a muri cu zile în fiecare clipă. Speranţa, toleranţa şi inteligenţa ne lasă duşi de nas, cu zgarda, cu zăhărelul, cu Hora Unirii, care, de fapt, a devenit Hora Dezbinării.
Niciodată nu am avut sentimentul că scriu inutil piese de teatru, volume de poezii şi amintiri pe care nu le citeşte nimeni. Anual, se scriu romane pe care le mai citesc câţiva români în metrou sau în tren, dar mai ales pe telefon.
Ne aflăm într-o stare de imobilitate fantastică. Lipsiţi parcă de viaţă, anchilozaţi în ranchiune, ne-a rămas doar telefonul mobil, pe care îl citim minut de minut, semn al unei singurătăţi individuale colosale.
În ciuda mişcărilor haotice care ne caracterizează, viaţa românească autentică continuă să trăiască în ilegalitate şi fără prea multă publicitate.
A vâna o dronă a devenit un fapt senzaţional, deşi ar trebui să existe condiţiile necesare pentru siguranţa noastră aeriană şi, ferească Dumnezeu, seismică. Nu se mai ocupă nimeni de aceste lucruri.
Am aplaudat curajul aviatorilor şi al militarilor care au dinamitat o stâncă submarină pentru a creşte nivelul Dunării cu doi centimetri.
Ce bine ar fi dacă ne-ar creşte şi nouă ceea ce s-a rupt în noi: solidaritatea, colegialitatea, omenescul şi firescul.
Editorial de Dinu GRIGORESCU
(Foto generată cu AI)
