În capitala judeţului Prahova (unde bustul lui Nichita Stănescu este mai expresiv decât cel al lui Nenea Iancu), a avut loc luni, 18 noiembrie 2024, între orele 11.00 şi 14.00, un amplu eveniment cultural şcolar, aniversarea a 160 de ani de existenţă a Colegiului Naţional „Ion Luca Caragiale” (fostul Liceu „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti), instituţie de învăţământ liceal de nivel naţional care se poate mândri că a furnizat României 27 de academicieni, dintre care patru au fost preşedinţi ai Academiei Române. Jos pălăria! Vivat Caragiale!
Prezent la eveniment, preşedintele Uniunii Scriitorilor, domnul Varujan Vosganian, a vorbit cu farmecul său deosebit şi s-a destăinuit în privinţa scriitorilor Bujor Nedelcovici şi Laurenţiu Ulici, foşti colegi la C. N. „Ion Luca Caragiale”.
Au impresionat şi discursurile admirabile susţinute de domnul acad. Ioan Dumitrache, secretar general al Academiei Române, membru în prezidiul Academiei, de domnul prof. univ. dr. Miron Alexandru Bogdan, de domnul prof. univ. dr. Ioan Dănilă, lingvist, Universitatea „Vasile Alecsandri”, preşedintele Fundaţiei „Vasile Alecsandri”, şi de domnul prof. univ. dr. Ioan Cristescu, teatrolog de elită şi director al Muzeului Naţional al Literaturii Române.
Fostul ministru al Sănătăţii, domnul prof. univ. emerit dr. Mircea Beuran, s-a adresat elevilor din sală şi asistenţei cu un discurs plin de vibraţii despre cum se ajunge în vârful profesiilor prin talent, muncă şi dăruire.
Evenimentul a fost organizat impecabil şi s-a bucurat de prezenţa doamnei Ilona Rizea, inspector general şcolar al ISJ Prahova, care, de asemenea, a ţinut un discurs aplicat la subiect şi la persoanele premiate din diferite epoci evocate.
Doamna Laura Pandelache, directoarea Colegiului Naţional „Ion Luca Caragiale”, a organizat cu minuţiozitate şi eficacitate un mare eveniment şcolar de nivel naţional, care s-a bucurat de sprijinul organelor locale şi al câtorva sponsori.
Pentru a marca cei 160 de ani de existenţă, Colegiul Naţional „Ion Luca Caragiale” a instituit cinci premii care se vor decerna, în fiecare an, în luna noiembrie:
- Premiul „Constantin Enciu”, pentru excelenţă în ştiinţe umaniste şi arte, acordat postum prof. univ. Ieronim Tătaru, critic, istoric şi teoretician literar, pentru întreaga operă filologică
- Premiul „Mihalache Georgescu”, pentru excelenţă în dezvoltarea educaţiei, acordat postum domnului Vasile Pantelimon, profesor de limba şi literatura română şi director al Colegiului Naţional „Ion Luca Caragiale” în perioada 1997 ‒ 2003
- Premiul „Ion Th. Grigore”, pentru excelenţă în ştiinţe exacte şi inginerie, acordat doamnei prof. Dana Lica, antrenor de genii care a pregătit peste 100 de olimpici în informatică, director al Centrului de Excelenţă Prahova, director SEPI (Societatea pentru Excelenţă şi Performanţă în Informatică)
- Premiul „Ion Luca Caragiale”, pentru excelenţă în întreaga carieră, acordat domnului Petre Năchilă, profesor de matematică, director al Colegiului Naţional „Ion Luca Caragiale”, inspector general şcolar al ISJ Prahova, fondatorul Centrului de Excelenţă Prahova
- Premiul „Mircea Gociman”, pentru excelenţă în păstrarea memoriei, acordat subsemnatului pentru păstrarea vie a memoriei unor oameni, fapte, acte de creaţie importante pentru patrimoniul naţional sau universal. (În anul 2004, am publicat volumul monografic Album de familie, editat în colecţia „Destine prahovene” cu sprijinul Consiliului Judeţean Prahova, şi în 2021, Portrete vivante, volum destinat teatrului de elite.)
Cu profundă emoţie, împreună cu soţia mea, Despina, fost profesor de limba franceză la Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, după zeci de ani, urcăm treptele abrupte seculare ale scării principale pe urmele tatălui meu (avocatul-martir Paul Grigorescu, care a băut ultima cafea cu Iuliu Maniu), ale unchiului meu (Petre Grigorescu, procuror al Curţii de Apel) şi ale bunicului patern (Ioan Grigorescu, fost învăţător, fondator de şcoală la Comarnic ‒ împreună cu prinţesa Martha Bibescu, naşa de botez a tatălui meu ‒, ulterior revizor, fost inspector şi inspector general şcolar al judeţului Prahova, cu o activitate rodnică în interbelic, decorat de regele Ferdinand cu Ordinele „Steaua şi Coroana României” şi care este inclus în Monografia oraşului Ploieşti, operă a scriitorului-arhitect Mihail Sevastos – unul dintre prietenii lui I. L. Caragiale –, care a proiectat Halele şi Tribunalul inaugurat de regele Carol al II-lea în anul 1933, în prezenţa faimosului primar Brezeanu şi a prefectului Ştefan Stroe Petrescu (bunicul matern vitreg după decesul bunicului Ion Popescu, avocat-sublocotenent, decedat în luptele de pe Valea Oltului, în 1916).
Din nefericire, bombardamentele din faimoasa Duminică Neagră (1 august 1943) au distrus casa natală din strada Hasdeu (azi, nr. 8), reconstruită după război de mama mea şi ocupată abuziv de Sovrompetrol, şi nu am putut să urmez Colegiul Naţional „I. L. Caragiale”, întrucât eram pe lista neagră a fiilor de intelectuali persecutaţi de regimul comunist. Cu peripeţii tragicomice, am venit la Bucureşti, unde am fost înscris la Liceul de băieţi, nr. 1 („Sfântul Sava”). Din ploieştean am devenit bucureştean şi viceversa.
Gândurile şi emoţiile au crescut treptat, pe măsură ce am ascultat discursurile şi evocările unor personalităţi de excepţie ale culturii române prezente la acest deosebit eveniment.
În holul de onoare al liceului, am putut citi numele academicienilor omagiaţi, înscrise pe două plăci verticale de marmură ce au fost dezvelite de domnul Ioan Dumitrache, secretarul general al Academiei Române.
Pe lista academicienilor era menţionat şi academicianul şi scriitorul Victor Eftimiu. În perioada anilor ’52-’64, locuiam în acelaşi bloc şi urcam cu acelaşi lift, dar coboram la etaje diferite: Victor Eftimiu, la etajul gloriei literare, eu, la subsolul epocii staliniste. Scriitorul venise în capitala regatului la unchiul său, covrigar albanez, care purta fesul specific şi vindea covrigi calzi pe străzile capitalei adoptive, şi deţinea un apartament vast unde se aflau tablouri de Camil Ressu şi Nicolae Tonitza şi altele de autori mai puţin celebri, un amestec de capodopere cu elemente de kitsch, unde seara, după spectacole, se aprindeau luminile şi veneau artiştii. Victor Eftimiu era jovial, comunicativ, expansiv, semnificativ. Vorbise cu Stalin la Mosova, dar era antistalinist. Cu tatăl meu, fost coleg de liceu la „Sfinţii Petru şi Pavel” (azi, „Ion Luca Caragiale”), discuta pe tema dacă mai vin americanii. Autoinstalat director la Teatrul Naţional, în vidul de putere de după 23 august 1947 (identic cu cel trăit de mine în 22 decembrie 1989, când nişte revoluţionari au ocupat tronurile primilor secretari în câteva primării ale Capitalei), Victor Eftimiu, cu imensul lui prestigiu artistic, a condus prima scenă a ţării timp de aproape doi ani. A semnat bugetul de angajări şi pensionări de actori până când au ieşit la iveală anumite nereguli contabile şi ministrul Culturii din epocă a dorit să-l destituie, dar, ca într-o comedie, s-a constatat că directorul nu avea numire pe funcţie şi, ca atare, nu putea fi scos dintr-o funcţie pe care nu o poseda! Spiritul comic al lui Caragiale a funcţionat în decizia luată de ministru faţă de domnul Victor Eftimiu: dimineaţa l-a numit oficial în funcţia directorială şi după-masa l-a demis!
Am asistat doar la câteva discuţii între tatăl meu şi ilustrul scriitor, pe teme politice, dar şi pe tema bustului de bronz al scriitorului care nu se afla într-un loc public, cu vizibilitate, ci în grădiniţa de lângă blocul din strada Dr. Marcovici, nr. 9, şi care a devenit subiect de bârfă. Academicianul (numit membru titular al Academiei în 1948) a fost demis în noaptea Sfântului Bartolomeu a academicienilor excluşi şi unii dintre ei arestaţi de regimul comunist dejist; ulterior, Gheorghiu Dej, luând în considerare faptul că Victor Eftimiu fusese internat în lagărul de la Târgu Jiu ca antifascist, l-a repus în drepturile academice, astfel că marele om de litere este singurul academician numit de două ori (deşi Caragiale şi Macedonski n-au fost niciodată membri ai Academiei).
Unii bârfitori îl acuzau pe celebrul scriitor de grandomanie. Am aflat prin viu grai de la Victor Eftimiu că acel bust nu era opera unui artist oarecare, ci unul creat chiar de marele sculptor Dimitrie Paciurea, grafician, acuarelist şi profesor, supranumit de Petru Comarnescu şi de alţi critici de artă din România drept „Luchianul sculpturii româneşti”. Opera comandată era destinată Cişmigiului literar, într-un ipotetic proiect de extindere a Rotondei marilor scriitori ai secolului al XIX-lea cu cei din prima jumătate a secolului al XX-lea, dar divina Primărie a Capitalei (comuniste) nu a fost de acord cu extinderea. Ce era să facă Victor Eftimiu cu bustul lui Paciurea? Nu putea să-l abandoneze… Astăzi, faimosul bust se află în acelaşi loc şi în aceeaşi situaţie ingrată de vizibilitate, deşi în anii ’90, municipalitatea democrată (din care am făcut şi eu parte, inclusiv în comisia de nomenclatură) a reuşit un singur lucru pentru academicianul care a văzut moartea, să schimbe numele străzii cu numele lui.
Evenimentul memorialistic s-a încheiat cu atribuirea numelui unor personalităţi care au învăţat în acest Colegiu unor galerii: Galeria „Paul Stoicescu”, Galeria „Laurenţiu Ulici”, Galeria „Bujor Nedelcovici”, Galeria „George Genoiu”, Galeria „Mihai Ispirescu”, Galeria „Dumitru Munteanu-Râmnic”, Sala „Ieronim Tătaru”, Biblioteca „Geo Bogza”.
A contribuit la succesul şi emoţional al evenimentului şi prezenţa, cu implicare organizatorică, a domnului Cezar Genoiu, fiul dramaturgului George Genoiu, fost coleg de clasă cu Nichita Stănescu şi cu academicianul Eugen Simion.
La acest eveniment aniversar au fost prezente oficialităţile locale, presa şi televiziunea Valea Prahovei TV.
Articol de Dinu GRIGORESCU
(Foto: D.G., A.A.)
