Liviu Ciulei s-ar întoarce în mormânt dacă ar vedea ultima premieră de pe scena „Liviu Ciulei” de la Teatrul „Bulandra”, Portugalia, în regia lui Attila Béres, un spectacol plin de vulgarităţi, în genul celor care se joacă în grădinile estivale de pe litoral. Chiar şi Alexandru Darie s-ar întoarce în mormânt la o asemenea premieră, deşi unele voci şoptesc că, din când în când, mai făcea câte un „ciubuc”. Cu toate acestea, noi, personal, nu am văzut niciodată spectacole de acest tip pe timpul directoratului lui Darie.
Portugalia este despre (presupusa) mare mârlănie din cârciuma de la sat, unde apare cineva mai civilizat de la oraş (Andrei Huţuleac) care vrea să ajungă în Portugalia. În acest spaţiu, o fată mai finuţă (o foarte bună Maria Veronica Vârlan) nu are de ales decât între bărbaţi de nimic, beţivi sau violenţi din sat, sau jigodii de la oraş care folosesc un limbaj mai spălat. Vârlan şi Huţuleac au câteva momente frumoase, dar totul e înglodat într-o mare vulgaritate.
Da, poate că există în lumea rurală personaje grobiene, alcoolice şi abrutizate, care beau şi înjură nonstop, dar majoritatea pe care le ştim nu sunt aşa. Totuşi, ca spectatori ai Teatrului „Bulandra”, venim aici pentru a evada din vulgaritatea cotidiană, nu pentru a vedea spectacole cu stereotipuri rurale de ultimă speţă, care amintesc de serialul Las Fierbinţi (şi care, de altfel, este mai bun).
De fapt, această tendinţă de diluare a brandului „Bulandra” continuă de ceva vreme. Ultimul act din Family.exe, scris de Mimi Brănescu, este plin de vulgarităţi, dar la vremea respectivă am preferat, din politeţe, să nu vorbim prea direct despre acest aspect (telenovelizarea teatrului). Poate că tăcerea criticii a fost interpretată ca o încurajare, aşa că de data aceasta am decis să abordăm mai clar acest subiect. Teatrul „Bulandra” şi-a construit cu mult efort o reputaţie solidă ca teatru de artă şi ar trebui să o păstreze. Direcţia de Cultură a PMB subvenţionează aceste teatre de stat pentru a sprijini cultura şi arta de calitate – care chiar au nevoie de sprijin –, nu pentru a susţine „ciubucurile” comerciale ale lui X şi Y, care s-ar putea uşor autofinanţa prin închirierea unor săli.
Situaţia devine şi mai delicată din cauza faptului că actualii directori interimari ai Teatrului „Bulandra”, atât directorul, cât şi directorul adjunct, pe care îi stimăm ca artişti, conduc în acelaşi timp o companie teatrală particulară (comercială), un fapt fără precedent atât în lume, cât şi în Bucureşti. Portugalia, regizat de Béres, ar fi putut foarte bine să fie jucat în cadrul acestei companii private, dar cred că până şi această trupă particulară ar impune standarde mai ridicate. De fapt, tot teatrul comercial independent din Bucureşti pe care l-am văzut la Avangardia şi Elisabeta etc. are standarde mai înalte.
Este uimitor cum faimosul consiliu artistic al Teatrului „Bulandra”, care de ani întregi blochează intrarea unor regizori – şi mai ales regizoare – ce fac spectacole net superioare, a aprobat un astfel de proiect. Ca să nu mai vorbim de autorii români cu piese mult mai bune, lipsite de vulgarităţi, care sunt mereu respinşi de „Bulandra”. Este uimitor şi cum un astfel de „show” stă cot la cot în repertoriu cu Oedip-ul lui Andrei Şerban. Primele 35 de minute cel puţin sunt de o vulgaritate abjectă, cele mai grobiene pe care le-am văzut vreodată pe o scenă de teatru bucureşteană. Păcat că minunaţii actori ai acestui teatru s-au coborât la aşa ceva. Un spectacol de „Bulandra” ar trebui să fie în avangarda artei din România, nu la coada ei.
Poate cel mai trist lucru este descrierea de pe site-ul teatrului, care prezintă această etalare de mârlănie maximă drept „(delicios de) licenţioasă”. Cum ar fi, de pildă, expresia „îmi bag p….”, repetată de nenumărate ori şi gratuit, o sintagmă care ţine mai mult de mahalaua de la oraş şi mai puţin de lumea mai curată şi cu bun-simţ de la sat. Marin Preda a reuşit să scrie capodopera Moromeţii fără să o folosească nici măcar o singură dată. Şi ce facem? Îi educăm noi pe cei din mahala sau ne educă ei pe noi în privinţa cuvintelor pe care le folosim doar pentru a vinde mai multe bilete?
Aşa că ne întrebăm: delicios pentru cine? Pentru publicul de la galerie, format din oameni cu o educaţie artistică precară? Cel care râde când se pocesc cuvintele, când se înjură şi când se urlă la o femeie pe scenă? Ba chiar când se bruschează şi se loveşte? Şi pornografia este „(delicios de) licenţioasă” pentru milioane de utilizatori şi are un trafic online mai mare decât toate ştirile culturale şi politice combinate, dar asta nu înseamnă că transformăm teatrele în vehicule care să o prezinte.
Criticul american H. L. Mencken este autorul faimoasei zicale că „nimeni nu a dat faliment subestimând prostul gust al publicului”, subliniind capacitatea divertismentului de masă de a prospera prin apelul la cele mai joase instincte şi preferinţe ale audienţei. În plus, societatea urbană românească e încă de dată relativ recentă. În acest context, teatrele ar trebui să joace un rol central în formarea gustului publicului şi a unei culturi urbane de calitate.
Cu siguranţă vor apărea şi „prieteni” care vor lăuda şi justifica această producţie, dar revista Rinocerul nu poate să o recomande. (Update: Între timp, ne bucurăm că teatrul a scos cel puţin expresia „delicios de licenţioasă” din prezentarea de pe website.)
Revista RINOCERUL
(Foto: fnt.ro)
