CARTEA LUI RUTH de Mario Diament

Regia, costumele şi ilustraţia muzicală: Eugen Gyemant

Titlul piesei Cartea lui Ruth face trimitere la una din cărţile Bibliei ebraice din cadrul scrierilor hagiografice, fiind situată între Cântarea Cântărilor şi Plângerile lui Ieremia, sau ale scrierilor istorice din Vechiul Testament, unde este situată, conform canonului creştin, între Cartea Judecătorilor şi Cartea I a Regilor. În liturghia evreiască, Sulul lui Rut este citit în sinagogă cu ocazia sărbătorii Shavuot, sărbătoare evreiască care cade în ziua a şasea a lunii Sivan. Ea eternizează momentul când legea divină Tora a fost dată poporului evreu pe muntele Sinai. (Sursa: ro.wikipedia.org)

Autorul textului montat scenic la TES, dramaturgul şi jurnalistul evreu argentinian Mario Diament, s-a născut în 1942, la Buenos Aires, Argentina. A scris scenarii pentru film şi televiziune, cărţi de ficţiune şi eseuri şi a fost ziarist, reporter, editor, corespondent străin, redactor, director al unor publicaţii din Miami, Madrid, New York, Geneva, Tel Aviv şi Cairo. În prezent, predă jurnalism la Florida International University şi scrie o rubrică săptămânală pentru cotidianul „La Nación” din Buenos Aires. De asemenea, este autorul mai multor piese de teatru premiate şi prezentate cu succes atât în Argentina, cât şi în ţări din America Latină, SUA şi Europa. Tango Perdido (Tangou final) a fost nominalizată pentru cea mai bună piesă argentiniană, distinsă cu Premiul municipal „Gregorio de la Ferrere” şi regizată de Joseph Adler la Hollywood Boulevard Theatre (1994). El Libro de Ruth (Cartea lui Ruth) a fost scrisă şi montată în premieră la Teatrul Regina din Buenos Aires (2000). În SUA a obţinut Premiul Streisand la Jewish Plays Festival, San Diego, California.

Autorul se confesează: „Piesa a fost scrisă iniţial în spaniolă, dar vocile care mi-au venit în minte vorbeau idiş. Acesta este motivul pentru care sunt atât de recunoscător Maiei Morgenstern şi Teatrului Evreiesc de Stat pentru că au readus pe scenă «Cartea lui Ruth», această stranie şi minunată limbă a mamei – mameloschen.” (Mario Diament)

Motorul acţiunii reprezintă efortul aducerii aminte a trecutului oxidat al unei evreice poloneze de 68 de ani care se salvează în ultimul moment de ororile Holocaustului, emigrând în Argentina. Scena goală se umple cu fantasme, care sunt personajele principale şi secundare ce au marcat existenţa lui Ruth. Fostul soţ, un amant macho, bunica, vecinii, prietenii de ocazie, vânzătorul de îngheţată, poliţistul, femei şi bărbaţi ţâşnesc pur şi simplu din creier pentru a se materializa aievea, reconstruind viaţa acestei femei terorizate de originea sa evreiască în preludiul nazismului care creşte după Primul mare Război Mondial. Elementele de decor şi oglinzile transparente pe care apar imagini elocvente terorii psihice şi fizice ale victimelor reconstituie universul familiar în care Ruth a copilărit, a fost adolescentă, apoi soţia unui evreu bogat, epoca ei de tinereţe, de frumuseţe, picăturile ei de fericire, apoi operaţia de cancer mamar care a desfigurat-o. Emoţionează confruntarea cu ea însăşi şi cu ceilalţi din anturaj, reîntâlnirea cu copilul devenit matur şi din nou alte rememorări care se intersectează unele cu altele. Un mozaic teatral plin de emoţii şi de semnificaţii care tulbură profund spectatorii, până la lacrimi. Este, în ultimă instanţă, ceva dincolo de dincolo, vedem tragedia omului, a bătrânului aceluia vinovat de nevinovăţie, de tragedia istorică a secolului al 20-lea şi al tuturor timpurilor mereu frământate, mereu absurde, mereu străbătute cu dificultate, cu sărăcie, cu eroism citadin, cu scurte fericiri. Latinitatea dramaturgului conferă întregului o compoziţie duioasă, un fior care trece de la actor la spectator.

E un mic război uitarea trecutului cu scoaterea lui din ceaţă, odiseea lui Ruth intersectându-se cu urmările celor două războaie mondiale şi cu tot cortegiul lor de nenorociri. Aşa cum „Surorile” lui Cehov se gândeau la Moscova, aşa se gândeşte Ruth la Argentina, pe care o vede cu străzi aurite, şi cum refugiaţii Ucrainei de astăzi se gândesc la România, în dorinţa nebună de a scăpa cu viaţă.

Rolul lui Ruth este de mare complexitate şi dificultate interpretativă, deoarece artista se joacă pe ea însăşi şi în acelaşi timp este mereu alta pe măsură ce înţelege întregul mecanism al supravieţuirii. Katia Pascariu acoperă cu siguranţă şi tenacitate un rol complicat prin avalanşa situaţiilor şi nenumăratele intersecţii de drumuri dintre prezent şi trecut şi invers. Prima scenă cu caracter domestic în care curăţă praful din locuinţă devine o scenă premo-nitorie prin replica: „Toţi vom deveni praf”. Multe scene memorabile se derulează frenetic, cu umbrele trecutului reînviate din cavoul creierului. Adevărul psihologic se interferează tot timpul cu absurdul, existând un anumit tip de încleştare, apoi de eliberare. Boris, soţul ei de care a fost şi nu a fost îndrăgostită, este acoperit cu eleganţă şi rafinament de veşnic chipeşul Mihai Ciucă, interpretul evreului bogat, simbol al succesului, iar în final falimentat. Nicolae Călugăriţa joacă rolul unui medic de spital, rol de mică întindere pentru marele lui talent, fiind unul dintre veteranii Teatrului Evreiesc, iar fiul său, Marius Călugăriţa (Tânărul Boris), de asemenea este prezent în spectacol, cu mereu fermecătoarea Natalie Ester (Femeia), care etalează feminitate, sensibilitate, expresivitate într-o serie de apariţii scenice. Îşi mai aduc contribuţia artistică la un spectacol de anvergură: Viorica Predica (Tânăra), Cabiria Morgenstern (Fetiţa), Mirela Nicolau (Mama), Arabela Neazi (Golde), Cristina Cîrcei (Rozalia), Mircea Dragoman (Bărbatul), Nicolae Botezatu (Poliţistul, Vânzătorul de îngheţată, Motke Pipkin), Darius Daradici (Max), Andrei Miercure (Marek) şi George Remeş (Ringmaster).

Personajul principal este omenescul. În acest spirit, regizorul Eugen Gyemant asamblează viaţa lui Ruth cu ingeniozitate şi exactitate, oferind fragmentelor cursi-vitate şi claritate. Tot el semnează şi costumele unui spectacol modern, intensiv reflexiv şi, suntem convinşi, longeviv, în care proiecţiile moderne (Dan Ionescu) şi ilustraţia muzicală foarte inspirată asigură teatrului un început de stagiune post-pandemică de nivel ridicat.

Dinu GRIGORESCU

(Foto afiş: teatrul-evreiesc.com.ro)