Destinul dramaturgic al lui Camil Petrescu este dramatic şi plin de învăţăminte pentru contemporani. Din „Jurnalul” publicat de editura doamnei Florica Ichim rezultă că dincolo de relaţia cordială, publică dintre Camil Petrescu şi Eugen Lovinescu, deşi amabilă reciproc, după moartea ambilor s-a constatat că aceştia se eclipsau unul pe celălalt, dramaturgul fiind mereu în defensivă şi criticul mereu în ofensivă. Camil Petrescu scrie negru pe alb că eşecul unei premiere al unei piese (în cazul de faţă, e vorba despre „Mioara”, scrisă la Bran în 1927, deci în primul deceniu al României Mari) e mai catastrofic decât orice altceva! Mi-l imaginez pe marele cărturar, filosof, scriitor, dramaturg şi din când în când comediograf, rănit grav în Primul Război Mondial, cum se zbătea pentru supravieţuire într-o societate unde premiile literare erau acordate de către monarh, iar subvenţiile miniştrilor după criterii destul de aleatorii. Pentru o doctorie necesară de la Viena, Camil Petrescu a cerşit pur şi simplu ajutorul unui prieten devenit secretar de stat pentru minister şi corespondenţa dintre cei doi nu mai lasă nicio îndoială asupra dificultăţilor enorme pe care trebuia să le suporte cei departe de „foşnetul banilor”. El scria ceea ce nimeni nu dorea. Capodopera „Danton”, foarte rar jucată datorită numărului mare de personaje, este total abandonată de repertorii ca şi cum nici nu ar fi fost scrisă. Teatrul Mic a produs o premieră în perioada tiranică a cenzurii ideologice. Comunismul îl citea ca un autor ostil societăţii burgheze multilateral dezvoltate şi coruptă simultan.
Mitică Popescu este o comedie de moravuri foarte echilibrată, care preia abilităţile personajului superficial creat de I. L. Caragiale şi imortalizat în „Momente şi schiţe”. A fost o piesă mai norocoasă, fiind jucată în ultimul secol, de la scrierea sa în 1928, de mai multe teatre, mereu cu succes, având şi norocul unei ecranizări servite de actori de prim rang, aşa cum se întâmplă şi în spectacolul Teatrului „Nottara” care se joacă de trei stagiuni, oferind satisfacţie spectatorilor din toate generaţiile. Am privit chirurgical această piesă şi este un spectacol care şi-a păstrat, cred, intactă prospeţimea de la premieră şi bucuria tuturor actorilor de a juca pur şi simplu.
Universul este birocratic, cu şeful şi subalternii unei bănci intrate în faliment şi conduse de o patroană frumoasă, cu mare personalitate, care se pare că nu se află în nicio relaţie, dar empatizează cu indisciplinatul Mitică Popescu, terorizat de un şef obtuz care nu se uită decât la condica de prezenţă şi la pantofii eleganţi ai subalternului plin de carismă şi de succes la genul feminin, fiind rău şi răzbunător ca mulţi şefi din zilele noastre şi care nu se dă în lături să îl arunce în şomaj, dar intervine lovitura de teatru. Din realitatea trăită de autor coboară ca un înger ocrotitor un secretar de stat, fost coleg de şcoală şi de front cu Mitică, care îi modifică total portretul: indisciplinatul este practic un erou de război fără pensie specială şi fără emfază care l-a salvat de la moarte şi este momentul să capete o recompensă. Descoperim aici cât de aproape este de realitate dramaturgul. El nu se sfieşte să arate cum se dădeau aprobările în epocă, pe colţ de masă, aşa cum noi astăzi aprobăm birocraţia contemporană prin încredinţări directe ale unor lucrări importante fără licitaţie. Recompensa constă într-o fabrică părăsită de unguri în retragere din Transilvania lor atât de dragă şi astăzi. A doua lovitură de teatru este renunţarea la acest mijloc fix care produce bogăţie în favoarea băncii şi implicit a patroanei de care este îndrăgostit fără cuvinte şi fără speranţe.
Frumuseţea personajului constă în umanitatea lui intrinsecă, în simplitatea lui existenţială, în bunătatea şi verticalitatea morală, calităţi puse în valoare de primii interpreţi, dintre care ne amintim de Radu Beligan de care Dan Tudor nu este deloc departe. Actorul şi regizorul se contopesc într-o singură entitate spirituală de dramă şi melodramă, amestec specific pieselor interbelice care pedalează pe emoţie în primul rând şi apoi pe umor şi satiră, această modalitate o vedem şi la Tudor Muşatescu în „Titanic Vals” şi „Visul unei nopţi de iarnă”, în special şi în „Omul cu mârţoaga” al lui Ciprian, dar şi la Mircea Ştefănescu şi Mihail Sebastian. Nu greşea George Călinescu în uriaşa lui „Istorie a literaturii române” când a menţionat că elementele melodramatice domină şi satira politică „Titanic Vals”, pusă recent în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti cu enorm succes care a supărat la culme denigratorii. Ipostaza lirică îl prinde de minune pe Dan Tudor, un liric cu mai multe feţe, care nu întoarce niciodată spatele inovaţiei interpretative, fără a trăda nicio clipă substanţa pieselor montate. Şi aici, la Teatrul „Nottara”, există o versiune mai concentrată a piesei iniţiale, rotundă ca un balon care se rostogoleşte de fiecare dată la ţintă.
Doamna Ada Navrot, o actriţă cu un uriaş potenţial dramatic şi cu mare neastâmpăr scenic, face un show de zile mari, avantajată fiind şi de inflexiunile inconfundabile ale vocii care o particularizează în această minunată orchestră a Teatrului „Nottara” şi a celui românesc în general. Rolul său constituie o lovitură de teatru a piesei pregătită de-a lungul expozeului personajelor din respectiva instituţie bancară, care sunt proşti şi contra lui Mitică Popescu. E o scurtă simfonie a personalităţilor actoriceşti, toate de excepţie, care dau viaţă românilor angajaţi tot timpul în mici controverse, aprecieri, bârfe, necazuri şi bucurii specifice unui loc de muncă. Dani Popescu se transfigurează în rolul directorului satrap, apoi libidinos, fiind inversul lui Mitică, deformat de mica lui putere. Există o anumită miticizare a tuturor personajelor cu excepţia surorii, deşi nici ea nu este departe de gândirea comună şi de trăirea specifică.
Doamnele Raluca Tiţa (Angela), Daniela Minoiu (Didi) şi Andreea Măcelaru Şofron (Ana) sunt pete de culoare pe mantaua unui spectacol construit pe caractere în primul rând şi pe sublinierea tragicomică a fiecărei situaţii din banalul cotidian, contribuind esenţial la crearea atmosferei epocii şi a locului de muncă respectiv atât de românesc şi pitoresc. Totodată, ele etalează un comic de replică, de mişcare, de costum în spatele căruia ghicim oameni adevăraţi. Pericolul fascist rasial care bătea la uşă a fost bine intuit de Camil Petrescu şi perfect jucat prin crearea unui personaj (Jean Goldenberg) minuţios, dureros şi haios interpretat de un foarte bun actor, Cristian Nicolaie. O electrizantă apariţie o are Ion Haiduc, veteran al comediei româneşti, care explorează cu succes fulminant caracterul lui Belgrădeanu, amplificând comicul şi chiar grotescul cu mijloacele mimice şi sonore inconfundabile.
Demnitarul cu faţă umană pe care nu îl întâlnim prea des în dramaturgia de astăzi unde predomină indivizii digitalizaţi şi specimenele corupte are în interpretarea precisă a dlui Mihai Marinescu un personaj empatic cu spectatorii care îşi doresc să fie la fel în viaţa reală şi care aduce un avânt de dreptate.
Mircea Teodorescu, în rolul Buiac, completează mica frescă camilpetresciană longevivă scenic, a cărei includere în repertoriu la 90 de ani de la premiera absolută a fost o iniţiativă demnă de apreciat.
Scenografia Corinei Grămoşteanu construieşte mai multe spaţii de joc pe orizontal şi vertical, apelează armonic la mobila veche din teatru şi este completată de videoproiecţiile semnate de Ciprian Duică şi Cristian Baboş şi de muzica lui Vlaicu Golcea ale cărei ritmuri interbelice aduc nostalgie, dar şi bucurie. Aplauzele publicului ratifică eternitatea textului, succesul distribuţiei şi harul regizorului de a ne furniza comedie.
Dinu GRIGORESCU
